Am fost în piaţa astăzi, desigur, Piaţa Unirii din Iaşi! Am mers printre oameni, negăsindu-mi locul. Nu e confortabil să ieşi în stradă când eşti aproape împietrit şi agresat de aroganţa si incompetenţa celor care te conduc...şi mai ales când, o vreme, ai fost laş, lipsit de curaj. Rişti să devii nesăbuit şi capabil de orice...Încercam să-mi ies din deşertul sufletesc care mă cuprinsese înainte de sărbătoare. Eram curioasă cum va fi ziua. Încercam un eveniment personalizat la care să fiu prezentă, atentă, însufleţită şi aspirândă. La cuvântarea omului politic, am auzit un discurs ideologizat, abstract, golit de simţământ, fără semnificaţie majoră. Cuvântul are vid, e rostit doar, fără să comunice. Cuvântul se mişca anemic într-un spaţiu aproape cuprins de paralizie şi în inimi cuprinse de înversunare.
La Hora Unirii, omului îi era teamă să prindă mâna celuilalt! Era ezitant! Mima o horă în care ştia că oricum e fragmentat, descompus, nemaipomenit de singur. În horă, omul îi lăsa mâna celuilalt, anunţând destrămarea. E bine măcar că se încearcă hora, ea încă înseamnă unitate şi sacralitate a poporului. Glasurile se mai găseau într-un vuiet ce semăna a strigare... În cele din urmă, m-a bucurat Strigarea. Cineva trebuie să audă! TREBUIE!!!
