S-a zguduit toamna, a râs şi s-a stins, Din nou, s-a stins! Urmele lasă o tristă dulceaţă. Iar sunt în dificultate, nu ştiu să reacţionez în faţa valului de simţiri ce vin. Sunt în impas! Şi totuşi viaţa e preţioasă, nu trebuie scurtată mai mult decât e. Ori de câte ori e privită cu atenţie mi se pare vie. Până una alta... mă uit atent şi cu luare aminte în jur şi mai adun frunze din calea omului. Nu vreau că paşii să le fărâmiţeze. Îmi doresc să se stingă întregi.
Ieri, într-o zi de luni, de dimineaţă m-am gândit să văd toamna. Din parcul Copou, am ajuns în Grădina Botanică. Ştiam de expoziţia de crizanteme şi flori de toamnă. Impresionantă aleea la intrare în grădină. Nu văzusem niciodată atâtea tufănele, varză decorativă, bostănei ornamentali şi crizanteme la un loc. Plimbându-mă cu atenţie pe aleea expoziţiei, am avut impresia am trăit cu ochii închişi până acum în toamnă. Impresionant! Am găsit ce nu ştiam că există; variaţii de culori şi foarte important miros de floare discret aproape insesizabil. 
Nefiind direct conectată cu lumea IT-ului, abia ieri am aflat cine este omul dincolo de titlul, co-fondator şi preşedinte al consiliului de administraţie al Apple sau cum era numit "Steve Jobs, boss of Apple" Ca mulţi alţii, am căutat simţind că a plecat un om cum puţini trăiesc. Şi nu am rămas dezamăgită. M-au atras şi rămas în minte cuvintele unei poveşti despre viaţă şi moarte, spusă cu ocazia unui discurs ţinut în faţa absolvenţilor Universităţii Stanford. Subscriu acestor cuvinte! Steve Jobs: "Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar oamenii care vor să ajungă în Rai nu vor să moară ca să ajungă acolo. Cu toate astea, moartea este destinaţia pe care o împărţim cu toţii. Nimeni nu a scăpat de ea. Şi aşa şi trebuie, pentru că Moartea este, foarte probabil, cea mai bună invenţie a Vieţii. Este agentul de schimbare a Vieţii. Ea îi "curăţă" pe cei bătrâni şi face loc pentru cei "noi". Deocamdată, cei "noi" sunteţi voi, dar într-o zi, nu foarte îndepărtată de cea de azi, veţi deveni treptat cei "vechi" şi veţi fi "curăţaţi". Îmi pare rău că sunt dramatic, dar cam aşa e.
Bucuraţi-vă! Iaşul îşi deschide iar nopţile în lumina cărţilor pe strada Lăpuşneanu. Altădată, nu era uliţă mai simandicoasă şi mai călcată în târgul Ieşilor de la sfârşitul veacului decât strada Lapuşneanu. Aşadar, la sfârşitul acestei săptămâni, anticarul Dumitru Grumăzescu organizează cea dea a treia ediție a proiectului "Noaptea albă a străzii Lăpuşneanu". Acţiunile culturale vor avea loc în noaptea de sâmbătă spre duminică, între ora 21 şi ora 3. "La ora 19, la Galeriile Anticariat, epigramiştii vor deschide noaptea cu o suită de poezii umoristice despre Iaşul de altădată. Va avea loc şi un recital de poezie susţinut de actorul George Marici şi elevi al Colegiului de Artă Octav Băncilă", a explicat Dumitru Grumăzescu. Unul dintre cele mai spectaculoase evenimente va fi "Marşul Unirii". Soldaţi vor merge cu făclii în mână, în acordurile Fanfarei Militare, pe traseul Muzeul de Istorie Naturală - Târgu Cucului - Palatul Culturii - bulevardul Ştefan cel Mare - Muzeul Unirii. Marşul va începe la ora 21 şi ar urma să ajungă pe strada Lapuşneanu în jurul orei 22. Fanfara va cânta şi după finalul marşului, în timp ce va fi organizată "bătaia cu flori". Ieşenii mai sunt aşteptaţi la expoziţii de grafică, expoziţii ale colecţionarilor de antichităţi, expoziţie de obiecte, subiecte muzical mecanice din colecţia Grumăzescu, dar şi la o expoziţie de produse lucrate manual de elevi şi studenţi. Librăria Humanitas va avea un program special pentru "Noaptea albă a străzii Lapuşneanu". "Vor fi şi lansări de carte, concert de pian, flaut, muzică clasică.
" Sunt gata sa mor pentru ceea ce spun" aşa le-a spus părintele Arsenie Papacioc comuniştilor în inchisoare când acestia l-au intrebat care e ultimul lui cuvânt...
E clar, din nou, ne acordăm prea multă importanţă ca ţara. Unde e ţara minunată curajoasă, corectă şi cinstită dealtădat`!!?? După căderea elevilor şi profesorilor la examene, după dispariţia neprihănită, pe nesimţite, a unor documente din arhivele statului şi mai ales după NUP-ul primit de Roberta Anastase, care după cum a văzut o ţară întreagă are grave probleme în a număra voturi, nu şi banii, încă mai stăruim în a crede că existăm ca stat, ticsit de instituţii legitime care, după cum se vede, îşi fac treaba în afara legii şi cu spirit infracţional. Eu cred că în câţiva ani, n-o să mai existăm... ori vom fi lăsaţi nici morţi, nici vii... să asistăm la cele mai inimaginabile bătăi de joc. Dar n-o să fie suficient nici atât... aşa morţi cum o să fim şi cum umblăm şi acum, fără reacţie şi mărturisire, o să fim bătaia lor de joc, amuzamentul clipei după clipă. Căci conducătorii, autorităţile şi mare parte a justiţiei îşi desăvârşec comportamentul injust, încercând multe infracţiuni şi... le-a mers.
Nici teii n-au mai înflorit... Mergând dinspre mănăstirea Sf. Trei Ierarhi spre "casă" n-am mai simţit ca în anii anteriori mângâierea florilor de tei pe vremea asta...Deja, păşim repede spre apus de mai...si florile n-au venit!
După amiază, având ceva vreme, nu prea multă, m-am rătăcit puţin prin bibliotecă. Căutam ceva, nu ştiu prea bine ce... şi mi-a ieşit în cale o carte pe care o răsfoisem doar timp de câteva ore, mai demult. Impresionant este titlul: "Romanul condiţiei umane". Am găsit un nesfârşit amestec de termeni: condiţie umană, absurd, sinucidere, tendinţa de reconciliere... Există poate o anumită latură tragică a existenţei... vecină cu nostalgia sentimentului de veşnic început. Poate e mai curând tragică, realmente, din punctul de vedere al unui perpetuu zbucium, dintr-o încercare de înţelegere atât a lumii din afară cât şi a celei din adâncuri.
Privită prin ochii aceluiaşi privitor, lumea apare în unele momente ca fiind lipsită de lege, de trăsături umane, alteori privind înspre răsărit ea se arată de o inegalabilă frumuseţe şi cuminţenie... atribute ale Celui ce a creat-o... În rânduială sau nerânduială există un permanent strigăt de durere al lumii... şi al nostru, în special, alături de un dor nemărginit spre cineva care sălăşluieşte dincolo de nori...
Stiu, nu e vreme de poveste, dar am venit iar să spun una...
Am stat mult pe gânduri... ce poveste să împărtăşesc, una din Pateric sau alta din vremea copilăriei. Puţin nostalgică, am ales una din lumea celor mici...
... În mijlocul unei pieţe stătea de veghe statuia unui Prinţ. Purta pe el poleiala de aur şi câteva pietre scumpe. Nu putea trece nimeni pe lângă el fără să-i admire strălucirea...
În altă parte, într-o altă pădurice de la marginea unui lac zbura un Rândunel care tocmai se îndrăgostise de o mlădioasă trestie. Vremea se cam răcea şi Rândunel se gândea că ar cam trebui să plece spre alte locuri mai calde. Lăsase trestia care, oricum i se părea că cochetează cu vântul. S-a îndreptat spre oraş, găsindu-şi peste noapte loc la picioarele Prinţului plin de strălucire. Când să se aşeze mai bine, nişte picături de ploaie au început să-i ude penele. Indignat de asta (pentru că nu era nici un nor pe cer) se uită în sus şi văzu că picăturile izvorau din ochii Prinţului, a cărui inimă de plumb parcă se înmuiase.
Rândunel l-a întrebat pe Prinţul nostru de ce plânge iar acesta i-a vorbit despre hidoşeniile acestei lumii pe care, în fiecare zi, le vede de acolo de sus. Câtă vreme fusese în viaţă, palatul în care trăise era străjuit de nişte ziduri înalte care nu lăsau vreme tristeţii să intre. Aşadar, el nu cunoscuse nefericirea. Prinţul l-a rugat pe Rândunel să-i stea alături câteva zile, deşi vremea se înăsprea şi frigul îşi făcea loc din ce în ce mai mult. Într-o zi de acolo de sus, prinţul văzu o femeie croitoreasă, a cărei copil zăcea bolnav şi nu avea bani să-i cumpere cele trebuincioase. Atunci prinţul rugă pe Rândunel să-i ia rubinul de pe mantie şi să îl ducă femeii. Altădată a văzut o fetiţă care vindea chibrite şi pentru ca acestea căzuseră în apă şi se udaseră, avea să primească bătaie acasă. Ştiind că nu are ce să-i dăruiască, l-a rugat pe Rândunel să-i ia unul din ochi (căci erau preţioşi) şi să i-l dea fetei. A mai văzut pe un tânăr student care începuse a scrie o piesă de teatru dar n-o putea continua din cauză că-i era frig şi foame. Atunci veni cu o altă rugăminte către Rândunel de a-i lua şi celălalt ochi şi să îl dăruiască studentului.
Rândunel se simţea din ce în ce mai ostenit iar frigul i-a învăluit aripile. Însă prinţul a mai venit cu o rugăminte, într-un glas de tristeţe. I-a spus să meargă peste regatul în care trăise şi să-i aducă veşti....
La palat, cei bogaţi trăiau în desfătări, iar săracii rugau pe la porţile lor o firimitură de pâine. S-a întristat tare prinţul auzind toate astea. A avut o altă rugă către Rândunel, aceea de a-i desprinde tot aurul cu care era împodobit şi să-l împartă celor de la porţi.
Uf, Rândunelul nostru făcu întocmai şi la întoarcere cu ultimele forţe se prăbuşi la picioarele Prinţului, pe soclul de piatră. În clipa aceea se auzi din interiorul statuii o cădere de nedescris. Era inima prinţului...
Mai marii oraşului s-au adunat a doua zi şi privind la Prinţ comentau despre starea jalnică în care ajunsese. Au hotărât că prinţul nu le mai e de nici un folos fără strălucire şi l-au dat spre a fi topit... În locul lui va fi ridicată statuia, splendidă ca o ironie, a primarului din oraş.
Şi totuşi, la topire, inima de plumb nu se topi. Nemaifiind de folos ea, inima, a fost aruncată pe un morman de gunoi unde zăcea de câteva zile Rândunel, ostenit de moarte.
Aseară, după o zbenguială, prin ploaie, de zile mari pe malul Ciricului, am dormit bine. Pentru două - trei ore am redescoperit Iaşul la vreme de ploaie, colindând pădurea şi malul Ciricului. Astăzi, aveam să-l văd de sus, de la înălţimile uneia dintre colinele Iaşului, de la biserica mănăstirii Piatra Sfântă (cunoscută anterior sub denumirea de Schitul Tărâța) datând din jurul anului 1755. Aceasta se află prin împrejurimile Iaşului pe dealul Repedea. Accesul la această mănăstire se face trecând prin Buciun, lăsând în urmă Plopii fără soţ şi ajungând în satul Pietrăria (comuna Bârnova). Locul acesta m-a impresionat atât prin vechime şi simplitate cât şi prin priveliştea de acolo. Nimic strident, pompos, făţarnic! De sus, se vedea, în depărtări, Iaşul în toată înfăţişarea lui. Mi-am curăţat, măcar un pic, inima...
Iaşul are o invitaţie pentru noi la târgul internaţional de carte LIBREX, de la Sala Polivalentă, în perioada 11-15 mai 2011.
Zilele trecute am fost să văd marea. Eu şi ea am zăbovit câteva zile împreună. Mi-era dor de mine însămi...
Am ajuns marţi, o altă seară cu denii. Am amânat o plecare mai departe. Deşi alesesem să merg la mănăstirea Frumoasa, o mănăstire mai aproape de mine, m-am tot foit pe acasă şi am întârziat la denii. N-am mai prins strigătul clopotelor, strigaseră înainte! Deşi am fost de multe ori acolo, când am intrat în biserică mi-a atras atenţia un simbol pe care nu-l observasem până acum. La intrarea în biserică, pe podea, în două locuri, am văzut Steaua lui David. Îmi zic: "Uh, asta nu era aici până acum! Cum a apărut acu`? Cu siguranţă n-a fost ideea ctitorului sec. al XVI-lea, hatmanul Meletie Balica şi nici a egumenului din jumătatea de sec XIX-alea, Ioasaf Voinicescu. Am mers înainte tot uitându-mă la steaua aia. Ba chiar m-am şi întors, de parcă nu văzusem bine.Steaua lui David – este steaua cu şase colţuri, reprezentată ca un tot întreg, fără intersecţii şi linii (adică nu ca în cazul stelei de pe drapelul statului contemporan „Israel”). Sensul stelei lui David constă în aceea că ea reprezintă cele 5 simţuri principale ale omului (simbolizate prin cele 5 vârfuri, cu excepţia celui de sus), care trebuie să se supună celui de al şaselea simţ, celui mai important – năzuinţa şi ascultarea de Dumnezeu. O astfel de reprezentare, pe care o întâlnim uneori chiar pe icoanele vechi sau în interiorul bisericilor vechi (ca picturi murale), este pe deplin canonică şi creştinească. Steaua lui David cu şase colţuri a fost păstrată (ca semn al provenienţei iudaice), însă în acelaşi timp modificată prin reprezentarea ei cu ajutorul a două triunghiuri echilaterale de orientare opusă (cu tot cu interesecţii). Potrivit tîlcuirii masonilor şi a păgânilor o astfel de imagine – hexagrama – semnifică lupta a două începuturi: a lui Dumnezeu şi a lui satan, reprezentaţi în formă de triunghiuri. Potrivit simbolicii lor, anume satana L-ar învinge pe Dumnezeu. Vederea simbolului mi-a schimbat dispoziţia. Mi s-a părut necuvenită acolo. Citisem undeva ca s-a construit o catedrală "Sf. Treime" în Ucraina, la Kiev, pe cupolă fiind pusă crucea cu steaua lui David. La ceva vreme, cupola bisericii a luat foc...
