Chiar dacă rămân la Bucureşti, lucrurile cu Iaşiul nu s-au încheiat. Iaşiul, cu atât de puţină toamnă cât a mai rămas în el, îmi hrăneşte sufletul, îmi măsoară paşii pe dealul Sărăriei şi pe strada Toamnei, îmi şopteşte în gând că îi lipsesc şi că-i e dor. Mă va chema întotdeauna istoria ce se ascunde dupa ruine, ma vor striga straduţele încă vii şi sufletele celor ce se odihnesc în pământul cimitirelor. Mă va striga de dincolo de mormânt părintele meu, tatăl meu frumos şi incredibil de firesc cu sufletul lui.