Zilele trecute am fost să văd marea. Eu şi ea am zăbovit câteva zile împreună. Mi-era dor de mine însămi...Deşi aceiaşi, în fiecare zi, o vedeam altfel: albastră, tulbure, verde, deloc clară, înspăimântătoare chiar, întunecată, tulburată, liniştită sau luminată. Cu siguranţă ea era la fel, dar o vedeam prin sufletul meu care de fiecare dată purta aceste stări. Cu furie, le-am îngropat pe toate în apele ei.
Am rătăcit pe câteva plaje. Aş fi vrut să fiu doar eu. Eram dezamăgită la vederea unui alt om. Aici verbul a "rătăci" nu înseamnă neapărat pierderea drumului drept ci un soi de hoinăreală, în straie lungi, printr-un anumit spaţiu cu sau fără ţintă precisă. Sau, pur şi simplu, vorba unui amic "am umblat dezlegată." Şi toate astea, datorită naturii mele nenorocite de a nu-şi putea refuza căutarea odihnei şi plecarea.
Viaţa nu e întotdeauna frumoasă, dar nu e bine să o pierzi de pomană.
Nu ştiu dacă am trăit bucuria omului viu sau a unuia înviat la vederea mării. Mai degrabă, am început a găsi, probabil, un rost al zilei ca instrument al învierii într-un regim al uzurii şi al alienării.
Am rătăcit pe câteva plaje. Aş fi vrut să fiu doar eu. Eram dezamăgită la vederea unui alt om. Aici verbul a "rătăci" nu înseamnă neapărat pierderea drumului drept ci un soi de hoinăreală, în straie lungi, printr-un anumit spaţiu cu sau fără ţintă precisă. Sau, pur şi simplu, vorba unui amic "am umblat dezlegată." Şi toate astea, datorită naturii mele nenorocite de a nu-şi putea refuza căutarea odihnei şi plecarea.
Viaţa nu e întotdeauna frumoasă, dar nu e bine să o pierzi de pomană.
Nu ştiu dacă am trăit bucuria omului viu sau a unuia înviat la vederea mării. Mai degrabă, am început a găsi, probabil, un rost al zilei ca instrument al învierii într-un regim al uzurii şi al alienării.
