paşi spre a fi...

Ziua de ieri a început cu Liturghia, cea de azi, nu! A început cu o durere de cap, cu o cafea...şi cu o stare nelămurită în derivă spre melancolie. N-a fost o stare agresivă care să mă arunce în a simţi absenţa luminii ci una străruitoare în a mă face să privesc spre lucrurile cu adevărat importante, definitorii în existenţa mea. Primul lucru pe care l-am facut, a fost să încerc a ordona lucrurile, a le rândui, atât în mine cât şi în afară. M-am întărit în exerciţiul sincerităţii faţă de toate cele ale mele. Epuizant şi sisific acest exerciţiu, deşi ar fi trebuit să-l simt firesc! Dar cu atâta neoranduială şi încurcătura în mine...! Oricum a fost un prim pas, cel mai important zic eu.

Fiinţarea noastră...

România a devenit ţara oamenilor nemaipomenit de singuri şi relativ nefericiţi... ceea ce este şi mai trist derivă din faptul că nici nefericiţii nu mai pot fi solidari între ei. Totul la noi e paradoxal firescului şi nu respectă nici o regulă. Am uitat să mai concepem întregul, trăim fragmentar şi alienat. Totuşi, mă înclin în faţa celor care fac excepţie. Cred că mai existăm doar fiindcă în pământul acesta, pe care călcăm în fiecare zi şi pe care nu ni-l poate lua nimeni, sunt îngropaţi prea mulţi din cei care au iubit şi iubesc România. Iubirea lor răsare din pământ şi vine din adâncuri ca să ne mai ţină... încă vii. Fiinţarea noastră ca popor se leagă de suflul şi de rugăciunile lor, din morminte ori de acolo de unde sunt.