despre mine....

Îmi închid ochii pentru a ucide şi, apoi, a trăi...Vreme ca de poveste şi de bilanţ la fiecare început de 15. În miez de ianuarie, niciodată nu m-am putut hotărî ce fel de vreme este. Oricum, pare un veşnic început, întotdeauna un insuficient start. Numai dezmeticiţii se aşează în mijlocul drumului şi s-apucă de gândit, de parcă ar fi descoperit gânditul acum! Mă simt!...La fel ca şi în vremea toamnei, mă întreb, cu minunare, ce altă toamnă ar mai veni ori câţi de 15 or mai fi!

Nu greşesc eu, cel putin, nu întotdeauna, ci el, drumul, el o ia aiurea. Va fi trebuit, poate, s-o ia în direcţia cealaltă. S-o fi zăpăcit şi el!...Important e să nu ratez învierea! Sper măcar atunci să nu m-apuce gânditul şi să întârzii. Asta chiar ar fi o treabă grozavă.

paşi spre a fi...

Ziua de ieri a început cu Liturghia, cea de azi, nu! A început cu o durere de cap, cu o cafea...şi cu o stare nelămurită în derivă spre melancolie. N-a fost o stare agresivă care să mă arunce în a simţi absenţa luminii ci una străruitoare în a mă face să privesc spre lucrurile cu adevărat importante, definitorii în existenţa mea. Primul lucru pe care l-am facut, a fost să încerc a ordona lucrurile, a le rândui, atât în mine cât şi în afară. M-am întărit în exerciţiul sincerităţii faţă de toate cele ale mele. Epuizant şi sisific acest exerciţiu, deşi ar fi trebuit să-l simt firesc! Dar cu atâta neoranduială şi încurcătura în mine...! Oricum a fost un prim pas, cel mai important zic eu.

Ultima zi de toamnă...ultima....

Ultima zi de toamnă...ultima...Mă încearcă un soi de aprigă furie la plecarea toamnei de nu-mi pot stăpâni sufletul. Strig, o strig, ma frământ! Gândesc, apoi, că trebuie să mă înduioşez totuşi, căci, de data asta, nu-mi pot înăbuşi strigatul decât în duioşie, atât câtă mi-a mai rămas. Subiectul cu toamne mă face usor tandră.
Am surprins câteva frunze, azi, sub paşii grăbiţi ai lumii. Deja căzute, strivite şi prea îmbătate de apa vie a ploii, trăgeau cu ardoare de ultima sclipire de lumină palidă de soare apus.

de fapt, urmele lor...

Abia pleca, îşi făcea bagajele strângându-şi de pe jos toată podoaba, fără grabă, dar cu mult farmec. Se mai odihnea, nu de oboseală ci de minunare. Când vezi câtă strălucire cuprinzi în tine, te tot întorci, te uiţi în urmă, îţi tot întârzii pasul, găseşti motive să mai rămâi, un pic să te mai uiti, încă o dată şi tragi şi de ultima secundă, numai să nu pleci...să nu pleci, să mai rămâi. După ce a plouat cu atâta freamăt şi frunză, a dispărut atât de discret de parcă n-ar fi fost. I-au rămas, întipăriti în pământ, paşii şi podoabele, de fapt, urmele lor...
Eu, singura, care n-am văzut bine şi nu destul, rămân... şi ce dor mă apucă, violent dor. Mă port din loc în loc şi nu am odihnă, mă trezesc devreme căci simt o absenţă. De fiecare dată gândesc: mai apuc să simt duioşia altei toamne?! De fapt, să nu îngălbenesc pe picioare, am s-o port în mine, e sigura cale de a o ţine cât de cât vie. Ca atâţia plecaţi, adormiţi ori năprasnic disparuţi, va mai rezista şi înfrigurarea asta... căci iubesc paşii pe care i-a lăsat şi pământul pe care s-a aşternut găsindu-şi odihna.

nu, nu...

Nu mă simt în stare să merg lângă un om făcând compromisuri, cel putin, nu cele de ordin sufletesc. Nu, categoric, nu! Neputinţa aceasta derivă, posibil, dintr-o insuficienţă, poate chiar tupeu, pe care, însă, nu-l gasesc în mine.