Tot plâng în mine fiindcă îmi lipseşte îngrozitor tatăl meu. Generozitatea şi jertfelnicia lui infinită şi necondiţionată mi-au hrănit sufletul ani în şir. Apoi simţul dreptăţii, felul lui de a spune adevărul clar, răspicat, felul lui de a mă susţine justificat şi echitabil, de a fi în orice cu mine. Îmi lipseşte privirea, pasul, tremurul la îmbrăţişare. M-a învăţat întotdeauna că dacă nu pot iubi, măcar să preţuiesc omul. Atât cât poate să fie om!
S-a stins la începutul unei toamne. De atunci au trecut mai multe şi încă îl simt viu şi ...încă inviază! De atunci, îl caut şi nu-l găsesc şi-l aştept şi el nu vine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu