"Îngere, să nu mai zbori! / "Preote, să nu mai mori!"

Era 2008, decembrie, la început. În Aula Eminescu a Universităţii din Iaşi se ţinea Conferinţa Natională "Text şi discurs religios". Aflasem într-un ultim minut că avea să vie IPS Bartolomeu Anania la Iaşi. Citisem atunci, cu ceva timp în urmă, o povestire din cartea "Amintirile Peregrinului Apter", o carte zămislită în pământ. Astfel, vroiam să aflu şi să văd omul frumos care a scris despre îngeraşul meu preferat. Aşa de mult mi s-a lipit de suflet joaca între parintele şi îngeraşul din prima povestire a carţii. Îngeraşul acesta toată ziua dădea buzna peste părinte, închipuind tumbe prin biserică, făcându-se că mucăieşte o lumânare, suflă vreun paianjen sau fugăreşte liliacii de la anafură. Însă într-o zi, cuprins de mânie, parintele a certat îngerul strigând "Îngere, să nu mai zbori! "şi ...a căzut îngerul prăbuşindu-se în iarbă, strigând cu mare tristeţe "Preote, să nu mai mori!" Astfel, îngerul n-a mai venit, de atunci, nu s-a mai arătat. Părintele il mai căută şi nu-l găsi dar îl aşteptă ca să poată muri. Povestea se încheie cu.....

Ajunsesem şi eu în sală. M-am aşezat într-un scaun şi l-am ascultat pe IPS. Anania. Vocea trăda multă osteneală, vorbea cu greutate dar cu dragoste. Se simţea că orice cuvânt este o rostire grea. Vorbea despre Biblia lui Şerban, ca monument de limbă teologică şi literară românească. Multe s-au spus atunci despre carte: marturisiri, credinţe, osteneală şi declaraţii de ....iubire. I-am sorbit, în privire, fiecare gest, fiecare mişcare a mâinii, orice freamăt care anunţa în el viaţa. Acum vocea s-a stins, ochii se odihnesc, mâinile nu mai binecuvântează şi inima şi-a închis simţămintele. Părinte, să te odihneşti!

În faţa unui astfel de om ca Bartolomeu Anania, ar trebui şi patriarhul bisericii ortodoxe să fie şforţat de exerciţiul sincerităţii. Citeam predica patriarhului despre IPS Anania. Atât de convenţională, de aridă, de factică! Nimic viu! Viaţa plină şi încercată a mitropolitului Clujului, nu poate fi egalată nici pe departe de viaţa si trăirea de acum a mai marilor bisericii. Nici unul dintre ei n-ar mai fi în stare să se opună vreunei decizii politice aberante care contravine firescului sau să mai înveţe rugăciunea stăruitoare în suferinţa din închisoare şi toate astea în numele unei idei, a unei credinte, până la urmă pentru Hristos! Jertfa ierarhilor pentru noi, şi pentru mine personal, este o absenţă agresiv de vie, resimţită în mine în fiecare zi. Nu e judecată ci doar tristeţe, reactie, răspuns la acţiunile lor!