am venit iar să spun o poveste...

Stiu, nu e vreme de poveste, dar am venit iar să spun una...
Am stat mult pe gânduri... ce poveste să împărtăşesc, una din Pateric sau alta din vremea copilăriei. Puţin nostalgică, am ales una din lumea celor mici...
... În mijlocul unei pieţe stătea de veghe statuia unui Prinţ. Purta pe el poleiala de aur şi câteva pietre scumpe. Nu putea trece nimeni pe lângă el fără să-i admire strălucirea...
În altă parte, într-o altă pădurice de la marginea unui lac zbura un Rândunel care tocmai se îndrăgostise de o mlădioasă trestie. Vremea se cam răcea şi Rândunel se gândea că ar cam trebui să plece spre alte locuri mai calde. Lăsase trestia care, oricum i se părea că cochetează cu vântul. S-a îndreptat spre oraş, găsindu-şi peste noapte loc la picioarele Prinţului plin de strălucire. Când să se aşeze mai bine, nişte picături de ploaie au început să-i ude penele. Indignat de asta (pentru că nu era nici un nor pe cer) se uită în sus şi văzu că picăturile izvorau din ochii Prinţului, a cărui inimă de plumb parcă se înmuiase.
Rândunel l-a întrebat pe Prinţul nostru de ce plânge iar acesta i-a vorbit despre hidoşeniile acestei lumii pe care, în fiecare zi, le vede de acolo de sus. Câtă vreme fusese în viaţă, palatul în care trăise era străjuit de nişte ziduri înalte care nu lăsau vreme tristeţii să intre. Aşadar, el nu cunoscuse nefericirea. Prinţul l-a rugat pe Rândunel să-i stea alături câteva zile, deşi vremea se înăsprea şi frigul îşi făcea loc din ce în ce mai mult. Într-o zi de acolo de sus, prinţul văzu o femeie croitoreasă, a cărei copil zăcea bolnav şi nu avea bani să-i cumpere cele trebuincioase. Atunci prinţul rugă pe Rândunel să-i ia rubinul de pe mantie şi să îl ducă femeii. Altădată a văzut o fetiţă care vindea chibrite şi pentru ca acestea căzuseră în apă şi se udaseră, avea să primească bătaie acasă. Ştiind că nu are ce să-i dăruiască, l-a rugat pe Rândunel să-i ia unul din ochi (căci erau preţioşi) şi să i-l dea fetei. A mai văzut pe un tânăr student care începuse a scrie o piesă de teatru dar n-o putea continua din cauză că-i era frig şi foame. Atunci veni cu o altă rugăminte către Rândunel de a-i lua şi celălalt ochi şi să îl dăruiască studentului.
Rândunel se simţea din ce în ce mai ostenit iar frigul i-a învăluit aripile. Însă prinţul a mai venit cu o rugăminte, într-un glas de tristeţe. I-a spus să meargă peste regatul în care trăise şi să-i aducă veşti....
La palat, cei bogaţi trăiau în desfătări, iar săracii rugau pe la porţile lor o firimitură de pâine. S-a întristat tare prinţul auzind toate astea. A avut o altă rugă către Rândunel, aceea de a-i desprinde tot aurul cu care era împodobit şi să-l împartă celor de la porţi.
Uf, Rândunelul nostru făcu întocmai şi la întoarcere cu ultimele forţe se prăbuşi la picioarele Prinţului, pe soclul de piatră. În clipa aceea se auzi din interiorul statuii o cădere de nedescris. Era inima prinţului...
Mai marii oraşului s-au adunat a doua zi şi privind la Prinţ comentau despre starea jalnică în care ajunsese. Au hotărât că prinţul nu le mai e de nici un folos fără strălucire şi l-au dat spre a fi topit... În locul lui va fi ridicată statuia, splendidă ca o ironie, a primarului din oraş.
Şi totuşi, la topire, inima de plumb nu se topi. Nemaifiind de folos ea, inima, a fost aruncată pe un morman de gunoi unde zăcea de câteva zile Rândunel, ostenit de moarte.