...nici teii n-au mai inflorit

Nici teii n-au mai înflorit... Mergând dinspre mănăstirea Sf. Trei Ierarhi spre "casă" n-am mai simţit ca în anii anteriori mângâierea florilor de tei pe vremea asta...Deja, păşim repede spre apus de mai...si florile n-au venit!
După amiază, având ceva vreme, nu prea multă, m-am rătăcit puţin prin bibliotecă. Căutam ceva, nu ştiu prea bine ce... şi mi-a ieşit în cale o carte pe care o răsfoisem doar timp de câteva ore, mai demult. Impresionant este titlul: "Romanul condiţiei umane". Am găsit un nesfârşit amestec de termeni: condiţie umană, absurd, sinucidere, tendinţa de reconciliere... Există poate o anumită latură tragică a existenţei... vecină cu nostalgia sentimentului de veşnic început. Poate e mai curând tragică, realmente, din punctul de vedere al unui perpetuu zbucium, dintr-o încercare de înţelegere atât a lumii din afară cât şi a celei din adâncuri.
Privită prin ochii aceluiaşi privitor, lumea apare în unele momente ca fiind lipsită de lege, de trăsături umane, alteori privind înspre răsărit ea se arată de o inegalabilă frumuseţe şi cuminţenie... atribute ale Celui ce a creat-o... În rânduială sau nerânduială există un permanent strigăt de durere al lumii... şi al nostru, în special, alături de un dor nemărginit spre cineva care sălăşluieşte dincolo de nori...