Abia pleca, îşi făcea bagajele strângându-şi de pe jos toată podoaba, fără grabă, dar cu mult farmec. Se mai odihnea, nu de oboseală ci de minunare. Când vezi câtă strălucire cuprinzi în tine, te tot întorci, te uiţi în urmă, îţi tot întârzii pasul, găseşti motive să mai rămâi, un pic să te mai uiti, încă o dată şi tragi şi de ultima secundă, numai să nu pleci...să nu pleci, să mai rămâi. După ce a plouat cu atâta freamăt şi frunză, a dispărut atât de discret de parcă n-ar fi fost. I-au rămas, întipăriti în pământ, paşii şi podoabele, de fapt, urmele lor...
Eu, singura, care n-am văzut bine şi nu destul, rămân... şi ce dor mă apucă, violent dor. Mă port din loc în loc şi nu am odihnă, mă trezesc devreme căci simt o absenţă. De fiecare dată gândesc: mai apuc să simt duioşia altei toamne?! De fapt, să nu îngălbenesc pe picioare, am s-o port în mine, e sigura cale de a o ţine cât de cât vie. Ca atâţia plecaţi, adormiţi ori năprasnic disparuţi, va mai rezista şi înfrigurarea asta... căci iubesc paşii pe care i-a lăsat şi pământul pe care s-a aşternut găsindu-şi odihna.
Eu, singura, care n-am văzut bine şi nu destul, rămân... şi ce dor mă apucă, violent dor. Mă port din loc în loc şi nu am odihnă, mă trezesc devreme căci simt o absenţă. De fiecare dată gândesc: mai apuc să simt duioşia altei toamne?! De fapt, să nu îngălbenesc pe picioare, am s-o port în mine, e sigura cale de a o ţine cât de cât vie. Ca atâţia plecaţi, adormiţi ori năprasnic disparuţi, va mai rezista şi înfrigurarea asta... căci iubesc paşii pe care i-a lăsat şi pământul pe care s-a aşternut găsindu-şi odihna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu