chipul simplităţii

Acum câţiva ani, obişnuiam să merg vara câteva zile la mănăstire. Mi se părea interesant! Astăzi nu stiu ce putere aş mai avea să merg acolo şi să fac ascultare. Pare c-am slăbit sufleteşte! Atunci era să aflu despre simplitate printr-o privire mai atentă. Astfel că, în zori, în sala de mese, a venit o maică care, cu multă sfială, a întrebat cine vrea s-o însotească la ascultare. Era vorba despre păscutul mieilor în pădure. M-am ridicat eu, cu gândul cel comod, că e o ascultare uşoară. Aşa am îndrăgit-o pe maica mea, văzănd-o deloc grăbită, firească în orice gest şi cu mâinile muncite frumos.
În ziua plecării, am avut gandul insistent de a-i lăsa ceva. N-aveam, însă, nimic. Găsisem la fundul sacului nişte bomboane de care uitasem. Am luat două şi i le-am dus maicii mele. Ca raspuns, am primit o carte care poartă în titlu îndemnul la simplitate.
Citind-o, răsfoind-o şi iar recitind-o, mi se pare că de fiecare dată n-am citit-o bine şi n-am cunoscut starea de a fi simplu. Parafrazând, alţii au înteles simplitatea ca pe o stare morală a omului care se mişcă esenţial şi sincer, căci a fi simplu, înseamnă a fi în viaţă şi a fi în viaţă, înseamnă a-i trăi şi cunoaşte toate sensurile Ea se leagă de începutul fiinţei, de aceea Evanghelia, Cartea simplităţii şi a permanenţei, vorbeşte de ea ca despre o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc, o trăieste astfel pentru că este în ea. Oare o mai fi trăind maica mea?!