De câteva zile îmi stăruie în minte o imagine pe care am adus-o în prezent cu putină vreme în urmă. Oricum cartea, cu acelaşi nume cumpărată la vremea studenţiei de la Anticariatul Grumăzescu de pe uliţa Lăpuşneanu, o am în mâini foarte des: Masa Umbrelor. Nu mi-o imaginasem fizic, dar o simţeam lungă, neagră, cu scaune drepte, sobră şi învăluită în mister. Acum doi ani am văzut-o în Noaptea europeană a muzeelor. Plimbându-mă ştrengăreşte şi puţin neatentă prin Casa Pogor, păşind pragul altei încăperi, am încremenit. Ea, masa, exista acolo şi fără a mă apropia să văd scrisul,... am recunoscut-o. E Masa Umbrelor! N-am putut deveni decât... atentă şi incredibil de tremurătoare. În încăperea absenţei celorlalţi masa mi s-a părut mai lungă. Am avut tentaţia să număr scaunele dar... masa umbrelor nu e pentru oamenii vii.
Masa, în viaţa reală, îmi dă sentimentul comuniunii oamenilor întru bucurie. Evit sau ezit să mă aşez când numărul celor aşteptaţi nu e întreg. Între oamenii care stau la aceiaşi masă se crează o deschidere tainică. Aşezarea la masă implică aşteptarea celuilalt care va veni, va comunica şi se va comunica iar absenţa acestuia sau a unuia dintre ei aduce fragmentare, închidere, dramatism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu