odihna din noapte

M-am găsit să adorm înainte de miezul nopţii. Şi ce somn mă luase...şi-am adormit. N-am avut îndrăzneala să rămân trează! N-am mai avut nevoie nici de promisiuni şi nici n-am fost să-mi iau urările. Cu alte cuvinte, m-am culcat în 2010 şi m-am trezit, surprinzător de odihnită, în următorul an, 2011. Grozavă trăire! A fost atât de lină trecerea, ca şi cum aş fi adormit într-un pat şi m-aş fi trezit în altul.
În zori, mi-am pus rochiţa care aştepta cuminte pe umeraşul de pe uşă, mi-am lăsat părul de capul lui şi m-am dus să văd Liturghia. Oricum şi acolo...am întrat într-o biserica agitată şi am sfârşit într-alta mai liniştită. De atunci, mi-am propus s-o las mai uşor cu razvrătirea şi să caut în mine, cu lumânarea, mai multă îngăduinţă.

mă încântă, nu-mi place, visez, nici Liturghia..

Mă încântă prezentul care vorbeşte despre trecut, căci prezentul despre prezent nu are ce povesti. Tot ce e spontan în prezent n-are nicio legătură cu trăirea ca naţiune, ci este rodul unei atitudini machiavelice care are drept scop doar promovarea imaginii de sine care urlă a infatuare şi ipocrizie.

Nu-mi place cuminţenia tâmpită care îşi are principiile în: "Asta e!", "Nu vrem să supărăm pe nimeni!", ''N-avem ce face, asta e treaba!" ....O, nu, treaba nu e aşa, din punctul meu de vedere, ba chiar trebuie să supăram pe cei prea liniştiţi...
Visez un trecut adus în prezent căci viaţa oamenilor valoroşi şi mărturia lor nu poate fi educată ori reeducată. Stiu, deranjează strigătul din morminte, dar deranjul prea liniştiţilor nu va înăbuşi strigătul.
Nici Liturghia nu vine să liniştească, poate să rânduiască lucrurile, da...dar să liniştească, nu! Luciditatea prezentului în timpul Liturghiei ar trebui să ne trezească, să smulgă din noi jertfa sângeroasă a iubirii pentru celălalt şi plânsul neputinţei de a nu putea iubi.
Nepământească e vremea răsăritului şi a apusului....

A Treia Forţă: România profundă (1)

Tind să cred că în `89, am trăit, noi ca popor, doar iluzia eliberării. De fapt, nu s-a întâmplat nimic! S-a amânat doar căderea omului, distrugerea lui în toate structurile vieţii lui: social, profesional, sufletesc...Deasupra, se va ridica Fiara, care, acum, poartă chipul luminii şi al salvării. Dar, în cele din urmă, îşi va întuneca chipul şi va trece la uciderea definitivă a morţilor care încă mai cred că trăiesc...că sunt vii. Ne mai rămâne nădejdea macabră că nu vom fi fiind printre morţii, care în iluzia lor că sunt vii, vor fi sfârtecaţi şi apoi rămaşi dezgropaţi esenţial şi defintitiv...

Adevarata arta ignora publicul

...Nu am spus-o eu ci alții înaintea mea! Se spune ca "adevărații artiști scriu numai pentru ei înșiși" (Wayne Booth, Retorica romanului) Oare?...dacă e așa înseamnă că nu avem adevărați artiști, iar dacă sunt, paradoxal, nu scriu numai pentru ei înșiși. Și asta dintr-un raționament foarte simplu și firesc: nimic nu capătă valoare pentru sine, nici macăr trăirea nu are sens doar pentru sine. Ne raportăm mereu la celălalt, oricine ar fi aceasta.
Prin extensie, acest punct de vedere poate fi justificat și într-o lumină duhovnicească. In traducere, nici măcar Dumnezeu nu și-ar putea dezvălui toată strălucirea fără să existăm noi, fapturile pe care le-a creat. Existența noastră și implicit toate faptele noastre, artiști fiind sau nu, se înscriu, într-o lege nescrisă: exist si creez în măsura în care celalalt poate recunoaste existența mea ori ceea ce fac eu. Umblătura de unul singur, fără să am măcar în minte un om pe care să-l pomenesc, mă poate condamna la putină simțire și, în cele din urmă...la inexistență.