Mă încântă prezentul care vorbeşte despre trecut, căci prezentul despre prezent nu are ce povesti. Tot ce e spontan în prezent n-are nicio legătură cu trăirea ca naţiune, ci este rodul unei atitudini machiavelice care are drept scop doar promovarea imaginii de sine care urlă a infatuare şi ipocrizie.
Nu-mi place cuminţenia tâmpită care îşi are principiile în: "Asta e!", "Nu vrem să supărăm pe nimeni!", ''N-avem ce face, asta e treaba!" ....O, nu, treaba nu e aşa, din punctul meu de vedere, ba chiar trebuie să supăram pe cei prea liniştiţi...
Visez un trecut adus în prezent căci viaţa oamenilor valoroşi şi mărturia lor nu poate fi educată ori reeducată. Stiu, deranjează strigătul din morminte, dar deranjul prea liniştiţilor nu va înăbuşi strigătul.
Nici Liturghia nu vine să liniştească, poate să rânduiască lucrurile, da...dar să liniştească, nu! Luciditatea prezentului în timpul Liturghiei ar trebui să ne trezească, să smulgă din noi jertfa sângeroasă a iubirii pentru celălalt şi plânsul neputinţei de a nu putea iubi.
Nepământească e vremea răsăritului şi a apusului....
Visez un trecut adus în prezent căci viaţa oamenilor valoroşi şi mărturia lor nu poate fi educată ori reeducată. Stiu, deranjează strigătul din morminte, dar deranjul prea liniştiţilor nu va înăbuşi strigătul.
Nici Liturghia nu vine să liniştească, poate să rânduiască lucrurile, da...dar să liniştească, nu! Luciditatea prezentului în timpul Liturghiei ar trebui să ne trezească, să smulgă din noi jertfa sângeroasă a iubirii pentru celălalt şi plânsul neputinţei de a nu putea iubi.
Nepământească e vremea răsăritului şi a apusului....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu