de fapt scriu...

...de fapt scriu ca şi cum aş vorbi. In jurul meu e pustiu iar omul dacă nu vorbeşte uneori moare, nu-i aşa? (O. Paler, Viaţa pe un peron)

adunătură sinistră...

Devine obositoare vieţuirea aici, în această ţară! Sinistră gandire au oamenii care ne conduc...asta în cazul ce mai fericit în care ar fi dotaţi cu un cap pe care să-l folosească. Ce fel de popor suntem noi, cei care admitem să fim conduşi de aceştia!? Şi totuşi...nu cred că avem decât două optiuni: ori îi ucidem ori învăţăm să-i iubim...cu îngăduinţa nu mai merge! Mă tem că varianta echilibrului în acest caz, nu există! Ceva nu se leagă, de vreme ce, doar extremele sunt luate în discuţie. Public, mă declar pro pentru prima variantă caci cu iubirea nu prea le am! Oricum, pe miniştrii aceştia nu i-am iubit niciodata!...Puteau fi mai reuşiti! Nici ei nu cred că ne iubesc prea mult. Insă, ma întreb cum se poate ucide un om?! Imi raspund: punându-i piedică ori o bombă! Dar dacă nu moare...la dracu, degeaba ne-am mai apucat de ucis! Cine-mi poate da siguranţa morţii? Incep să cred că neiubirea, uciderea unui om prin neiubirea faţă de el, deşi, e prea usoară moarte pentru ei!

confession but it does not belong to me

Nu ştiam dacă ai venit pentru mine ori pentru că era toamnă...de fapt, nici nu mai stiu dacă ai fost...ori ai fost o iluzie plăsmuită de mine! Aş fi putut doar să-ti spun că eşti cea mai fericită întâmplare a cuvintelor mele. După tine, am început să nu mai fiu, sunt mai absentă şi...totuşi pentru tine, a trebuit să inventez alte cuvinte...Însă, am facut doi paşi pentru a mă îndepărta de tine: unul la stânga ca să-ţi fac loc să intri şi, al doilea pas, înapoi...aşa ca să nu vezi cât sunt de fericită!

"Noii ctitori" ori, in traducere, invitaţie la mall peste morminte...

Aproape în fiecare zi, în drumurile mele prin Iaşi, trec grav bolnavă de durere pe langă...morminte, peste care se ridică într-un nor adânc de praf, Palasul, proiectul din centru Iaşului. Staţi un pic, nu, nu mormintele îmi fac rău, e chiar recomandată plimbarea printre ele, ci faptul că peste ele, se va fi ridicat, la inaugurarea din 2011, mmmall-uri, centre commmerciale, hoteluriiii şi de ce nu îngrozitoare birouri ocupate, la prima mână, bineînţeles, pentru succes!!!. Ţin minte că, până nu demult, de pe trotuarul (acum nu mai este nici macar el, că deh! lucrările se extind), pe care veneam din Podu Roşu înspre Palat, stătea râzgăiată o pânză ce acoperea cam patru etaje ale unei clădiri, pe care era desenat un scaun directorial şi deasupra, triumfător, mesajul: “Birouri clasa A, ocupa primul loc pentru succes!” Eh, ce zâmitoare şi plină de sine se va fi plimbând lumea în fitzele cumpărăturilor, peste cadavre, locuinte vechi, biserica domnească cu hramul Sfintiilor Împăraţi Constantin şi Elena şi, bineînteles, Curtea Domnească. Şi acum, cităm sublim: "Curtea Domnească a fost timp de secole centrul vieţii sociale, comerciale şi culturale a Iaşului. Aceasta includea casa domnească în centru, casa Doamnei cu biserica Doamnei, vistieria, spătăria, jitniceria, cuhnea, grajdurile, temniţa sau biserica de pe Poartă unde se judecau pricinile mărunte de către cei şase voinici de poartă”, descrie istoricul Ioan Caproşu cum era aşezată vechea Curte Domnească, distrusă de un incendiu devastator la începutul celei de-a doua domnii a lui Radu Mihanea Voievod, pe la anul 1626. Se spune că a fost reconstruită de către Vasile Lupu câţiva ani mai târziu, ocazie cu care a fost reamenajată şi Grădina Domnească, prin ajutorul unor specialişti aduşi de la Ţaringrad.”

Muncitorii, în ritmul lor sarcastic de lucru, aruncă cu lopata în roabă rămăşiţele oraşului vechi. Că de, se face "ctitorie nouă" destinată succesului! Că de nu s-ar fi ridicat noul oraş, plăcut de consum, la dracu s-ar mai fi apucat de săpat! Eh, totuşi, nu e aşa tragic...se vor îndeletnici unii, doldora de abilităti în ocupatiunea lor, să adune cadavrele şi alte relicve şi să le pună la muzeu, să vină ieşeanul însetat şi să se adape de la izvorul descoperirilor. Mare-i mirare va fi fiind atunci! Se ştia de la începutul lucrărilor ca acolo e îngropată o întreagă lume. Şi cu toate astea, s-a dărâmat, în fiecare zi mai cădea câte un zid de cetate. Dar, nu mă întreb de ce nu s-au gasit mai multi "influenţi ctitori" ai Iaşilor să zică: Ajungă-va!, hai gata, s-a terminat distracţia, nu mai clintim o cărămidă din ce-a fost! Mă întreb, în virtutea cărui raţionament nu vrem a vedea că ne îngropăm noi, de îndată ce, cei din morminte vor fi fiind dezgropaţi din locurile lor de veci?!

chipul simplităţii

Acum câţiva ani, obişnuiam să merg vara câteva zile la mănăstire. Mi se părea interesant! Astăzi nu stiu ce putere aş mai avea să merg acolo şi să fac ascultare. Pare c-am slăbit sufleteşte! Atunci era să aflu despre simplitate printr-o privire mai atentă. Astfel că, în zori, în sala de mese, a venit o maică care, cu multă sfială, a întrebat cine vrea s-o însotească la ascultare. Era vorba despre păscutul mieilor în pădure. M-am ridicat eu, cu gândul cel comod, că e o ascultare uşoară. Aşa am îndrăgit-o pe maica mea, văzănd-o deloc grăbită, firească în orice gest şi cu mâinile muncite frumos.
În ziua plecării, am avut gandul insistent de a-i lăsa ceva. N-aveam, însă, nimic. Găsisem la fundul sacului nişte bomboane de care uitasem. Am luat două şi i le-am dus maicii mele. Ca raspuns, am primit o carte care poartă în titlu îndemnul la simplitate.
Citind-o, răsfoind-o şi iar recitind-o, mi se pare că de fiecare dată n-am citit-o bine şi n-am cunoscut starea de a fi simplu. Parafrazând, alţii au înteles simplitatea ca pe o stare morală a omului care se mişcă esenţial şi sincer, căci a fi simplu, înseamnă a fi în viaţă şi a fi în viaţă, înseamnă a-i trăi şi cunoaşte toate sensurile Ea se leagă de începutul fiinţei, de aceea Evanghelia, Cartea simplităţii şi a permanenţei, vorbeşte de ea ca despre o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc, o trăieste astfel pentru că este în ea. Oare o mai fi trăind maica mea?!

A Treia Forţă: România profundă (1)

Tind să cred că în `89, am trăit, noi ca popor, doar iluzia eliberării. De fapt, nu s-a întâmplat nimic! S-a amânat doar căderea omului, distrugerea lui în toate structurile vieţii lui: social, profesional, sufletesc...Deasupra, se va ridica Fiara, care, acum, poartă chipul luminii şi al salvării. Dar, în cele din urmă, îşi va întuneca chipul şi va trece la uciderea definitivă a morţilor care încă mai cred că trăiesc...că sunt vii. Ne mai rămâne nădejdea macabră că nu vom fi fiind printre morţii, care în iluzia lor că sunt vii, vor fi sfârtecaţi şi apoi rămaşi dezgropaţi esenţial şi defintitiv...

când sunt loviti...

Când sunt loviţi, oamenii se întunecă, ceva straniu pune stăpânire pe ei, le spulberă frumuseţea privirii , le ia surâsul, le chirceşte sufletul şi le desfigurează chipul.” (Cezar Ivănescu citându-l pe Marin Preda)

Sibiu

Întotdeauna când merg la Sibiu mă întâlnesc cu firescul. Mă apucă dorul şi mă bucură faptul că şi ceilalţi mai există.

frunze căzute în iulie

Cum să mai pricep? Nu mai înteleg nici toamna, nici copacii, nici măcar frunzele...Se grăbesc spre îngălbenire și cădere. Abia m-am putut strecura ieri pe alee să nu le strivesc. Atât de multe...!?