Ce monunentală mi se pare o zi uitându-mă la ea în zorii ei! Ce-o mai fi şi cu zilele astea de toamnă! Câte proiecte nu mi se înghesuie în minte şi tot atâtea sfârşesc abandonate. Am martori, doua căni înflorate care se odihnesc, una pe coperta unei cărţi şi cealaltă lângă ea... Mă gândesc apoi la alţii...uf, ce stil am şi eu în a trăi din viaţa celuilalt! În ea nu mi-aş putea gasi locul. E clar, nu ne putem permite să trăim oricum, dar cred că din toată viaţa asta prima secundă şi poate doar ultima contează. Dupa aceea, rămânem doar la pomenirea celorlalţi, asta dacă nu vor fi uitat de noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu