...că tot n-am prea multă treabă

Acu` că tot n-am prea multă treabă, nu-mi mai curg ochii şi respir bine, m-am luat la plimbare. Fascinantă preumblarea prin istorie şi în vieţile sfinţilor închisorilor! Am început să mă zbengui, cu-n aer cultural, pe site-uri, prin cărţi, prin filme, printre mărturii, mărturisiri şi mărturisitori. Cu gândul cel naiv, am umblat pe la mormântul lui Ştefan, pe la Aiud, la închisoarea în care a stat Valeriu Gafencu, pe la curtea lui Carol 1, pe câmpul de luptă al Războiului de Independenţă, chiar şi prin scrisoarea lui Zelea Codreanu (ca eveniment de scriitură), apoi, pe la Stupca, unde l-am găsit pe Ciprian Porumbescu. Am stat şi la hora din sat admirând bucuria şi pasiunea oamenilor de altădată. În realitate, de îndată ce va veni prima rază de soare, voi merge, fără grabă, şi printre mormintele cimitirului Eternitatea. Cu gândul sunt de mult acolo. Cu mult dor, ar trebui să trec şi pe la părintele meu, cel viu sau cel adormit.

...despre traduceri

O caracteristică importantă a muncii de traducător independent este, fără îndoială, comunicarea. Constat însă, cu destul necaz, că puţini sunt cei dispuşi să comunice, realmente, cu cel pe care îl aleg să colaboreze. De regulă un om sună, spune că are de tradus mai multe pagini (până la 50) şi, eventual, precizează că vrea ca totul să fie cât se poate de ieftin şi rapid, în cazul de faţă 2-3 zile. Când începi să negociezi, în termeni decenţi timpul, deja, ca traducător, devii suspect că doar nu e mare lucru să traduci, nu? Câteodată nici nu se mai osteneşte să sune căci, din punctul lui de vedere, n-ar fi nicio problemă dacă colaborarea s-ar rezuma la un singur schimb de mesaje. Mi se pare absurd şi nefiresc! În plus, unele materiale sunt concepute lacunos în limba română şi trebuie să-şi bată capul traducătorul să priceapă ce o fi gândit celălalt când a formulat fraza.
În concluzie, cu toată deschiderea mea spre a-mi face cu seriozitate şi responsabilitate munca, pot spune dacă tot vrem să devenim colaboratori, măcar în termenii cei mai fireşti, aş vrea şi opţiunea decentă de a-mi organiza şi evalua munca.
Generalizând, dacă-i ceri unui om să te ajute, măcar lasă-i ori, chiar, dă-i posibilitatea să te ajute. Nu-l pune în situaţia unui refuz din start spre nemulţumirea ambelor părţi!

stare de excepţie...

Deşi foarte răcită, astăzi, insist doar astăzi, regăsesc în mine fiorii omului îndrăgostit. Hmm... uitasem cum e! Starea aceasta, de excepţie, poartă amprenta întâlnirilor din ultima vreme cu oamenii, locurile, cuminţenia, muzica, poezia şi bunul simţ. Bucuria întâlnirilor a culminat seara trecută. Mai concret, pe ultima sută de metri, am aruncat ceva mai frumos pe mine şi am mers la concertul lui Tudor Gheorghe.

În scurt timp, sala s-a umplut. Cu insistenţă, mi-am aruncat privirea spre imaginile din spatele scenei în care erau înfăţişate frânturi din fiecare anotimp. Firesc, toamna mi s-a părut cea mai vie (dacă-mi este îngăduit superlativul), apoi spre oameni, peste instrumente, şi la apariţia în scenă, peste chipul fiecărui personaj. Aşadar, scena a căpătat, în scurt timp, freamăt, însufleţire, nerv, revoltă şi... firesc.

Deşi, în general, am o stângăcie în a înţelege poezia, redau doar câteva rânduri dintr-una care m-a făcut să stăruiesc asupra cuvântului.

Eva de Ion Pillat

Ceea ce sunt-ceea ce vrei să fiu.
Dă-mi aripi şi sunt înger de lumină
Şi smulge-mi-le, voi fi numai femeie.
Privirea ta mă face făr' de vină,
Dar tot ea poate patima să-mi dee
Şi de păcat făptura să mi-o lege.
Ceea ce sunt-ceea ce eşti tu însuţi
Copil, suspin, sunt sora şi sunt mama
Ce va veni zâmbind să-ţi şteargă plansuti.
Iar pentru tatăl, chiar de port năframa
Rămân tot fata scumpă de altădată.
De treci nepăsător, sunt trecătoare,
Dar oarba ta credinţă
Mi-a redat eternitatea clipei
...

În final, mulţumesc omului care mă va fi ales să... fiu!

...încă loviţi de fiorul vorbirii şi recăutării trecutului

Neavând astâmpăr prin cameră, aşa dis de dimineaţă, am vrut să-mi mai aduc aminte de un om. În fiecare zi aş vrea să-mi aduc aminte, măcar de unul. Deşi urăsc amintirile, propriile amintiri, desigur... trecutul din viaţa cetăţii Iaşului, în care încă trăiesc şi umbrele oamenilor vrednici de aici sau de pe alte meleaguri, îmi fac bine.
Răsfoind pe aici, am găsit o carte despre Basarabia. Începusem cu ceva vreme în urmă s-o citesc şi, evident, mergând spre capăt a rămas neterminată. Sforţarea de a o duce la capăt stăruie în mine. Autorul e Antonie Plămădeală, scriitor, eseist, istoric şi om al... bisericii ajuns, după multe umblări prin locuri de suferinţă, mitropolit al Ardealului. S-a născut în Basarabia într-o vreme când încercările de a rămâne în propriul pământ erau zădărnicite cu suspendarea, refugierea, eşecul şi închisoarea la Jilava, Văcăreşti... Puţini spre deloc mai sunt ierarhii bisericii de astăzi care să aibă un asemenea trecut mărturisitor. AZI, criteriile de alegere a omului la cârma unei mitropolii sfidează orice regulă de firesc elementar...
Îndemnul acestui om pe care-l culeg printre rânduri, este acela de a răscumpăra vremea. Cei rămaşi, încă loviţi de fiorul vorbirii şi recăutării trecutului, o pot face. Viaţa trebuie privită cu încredere, curaj şi responsabilitate.

Masa Umbrelor

De câteva zile îmi stăruie în minte o imagine pe care am adus-o în prezent cu putină vreme în urmă. Oricum cartea, cu acelaşi nume cumpărată la vremea studenţiei de la Anticariatul Grumăzescu de pe uliţa Lăpuşneanu, o am în mâini foarte des: Masa Umbrelor. Nu mi-o imaginasem fizic, dar o simţeam lungă, neagră, cu scaune drepte, sobră şi învăluită în mister. Acum doi ani am văzut-o în Noaptea europeană a muzeelor. Plimbându-mă ştrengăreşte şi puţin neatentă prin Casa Pogor, păşind pragul altei încăperi, am încremenit. Ea, masa, exista acolo şi fără a mă apropia să văd scrisul,... am recunoscut-o. E Masa Umbrelor! N-am putut deveni decât... atentă şi incredibil de tremurătoare. În încăperea absenţei celorlalţi masa mi s-a părut mai lungă. Am avut tentaţia să număr scaunele dar... masa umbrelor nu e pentru oamenii vii.
Masa, în viaţa reală, îmi dă sentimentul comuniunii oamenilor întru bucurie. Evit sau ezit să mă aşez când numărul celor aşteptaţi nu e întreg. Între oamenii care stau la aceiaşi masă se crează o deschidere tainică. Aşezarea la masă implică aşteptarea celuilalt care va veni, va comunica şi se va comunica iar absenţa acestuia sau a unuia dintre ei aduce fragmentare, închidere, dramatism.

...este vorba despre Iaşul ca oraşul în care....

Astăzi am ratat dimineaţa. Am trecut prin ea fără s-o simt lucrată. Mă simt nu stiu cum. Ziua a crescut şi a fost caldă, în ciuda împotrivirilor primăverii. Irosirea dimineţii m-a făcut să sfârşesc spre amiază la masa umbrelor. Am pus mâna pe cartea mea preferată. În ea, este vorba despre Iaşul ca oraşul în care eu nu mai am decât morminte.

povestea iepuraşului a broscuţei testoase

Cu ce m-am ocupat eu la ora de engleză cu un elev! Morala mi se pare foarte bună. Iată povestea:

Once upon a time, there were a very fast hare and a very slow tortoise. The hare always laughed at the tortoise because he was so slow. All the animals were very tired of listening to the hare. Then one day, the tortoise surprised them all: “Let`s have a race tomorrow then!”

The next day, when they started the race, the hare jumped forward. Very soon, he was far ahead of the tortoise. It was a very sunny day and the hare was very hot.”There is a tree. I can rest under it!” A few hours later, the tortoise passed the sleeping hare…

Suddenly the hare opened his eyes and looked around. He saw the tortoise at the Finish line!...The tortoise was the winner! The hare learned his lesson that day: “Keep on going and don`t stop until you cross the Finish line!”