stare de excepţie...

Deşi foarte răcită, astăzi, insist doar astăzi, regăsesc în mine fiorii omului îndrăgostit. Hmm... uitasem cum e! Starea aceasta, de excepţie, poartă amprenta întâlnirilor din ultima vreme cu oamenii, locurile, cuminţenia, muzica, poezia şi bunul simţ. Bucuria întâlnirilor a culminat seara trecută. Mai concret, pe ultima sută de metri, am aruncat ceva mai frumos pe mine şi am mers la concertul lui Tudor Gheorghe.

În scurt timp, sala s-a umplut. Cu insistenţă, mi-am aruncat privirea spre imaginile din spatele scenei în care erau înfăţişate frânturi din fiecare anotimp. Firesc, toamna mi s-a părut cea mai vie (dacă-mi este îngăduit superlativul), apoi spre oameni, peste instrumente, şi la apariţia în scenă, peste chipul fiecărui personaj. Aşadar, scena a căpătat, în scurt timp, freamăt, însufleţire, nerv, revoltă şi... firesc.

Deşi, în general, am o stângăcie în a înţelege poezia, redau doar câteva rânduri dintr-una care m-a făcut să stăruiesc asupra cuvântului.

Eva de Ion Pillat

Ceea ce sunt-ceea ce vrei să fiu.
Dă-mi aripi şi sunt înger de lumină
Şi smulge-mi-le, voi fi numai femeie.
Privirea ta mă face făr' de vină,
Dar tot ea poate patima să-mi dee
Şi de păcat făptura să mi-o lege.
Ceea ce sunt-ceea ce eşti tu însuţi
Copil, suspin, sunt sora şi sunt mama
Ce va veni zâmbind să-ţi şteargă plansuti.
Iar pentru tatăl, chiar de port năframa
Rămân tot fata scumpă de altădată.
De treci nepăsător, sunt trecătoare,
Dar oarba ta credinţă
Mi-a redat eternitatea clipei
...

În final, mulţumesc omului care mă va fi ales să... fiu!