paşi spre a fi...

Ziua de ieri a început cu Liturghia, cea de azi, nu! A început cu o durere de cap, cu o cafea...şi cu o stare nelămurită în derivă spre melancolie. N-a fost o stare agresivă care să mă arunce în a simţi absenţa luminii ci una străruitoare în a mă face să privesc spre lucrurile cu adevărat importante, definitorii în existenţa mea. Primul lucru pe care l-am facut, a fost să încerc a ordona lucrurile, a le rândui, atât în mine cât şi în afară. M-am întărit în exerciţiul sincerităţii faţă de toate cele ale mele. Epuizant şi sisific acest exerciţiu, deşi ar fi trebuit să-l simt firesc! Dar cu atâta neoranduială şi încurcătura în mine...! Oricum a fost un prim pas, cel mai important zic eu.

Fiinţarea noastră...

România a devenit ţara oamenilor nemaipomenit de singuri şi relativ nefericiţi... ceea ce este şi mai trist derivă din faptul că nici nefericiţii nu mai pot fi solidari între ei. Totul la noi e paradoxal firescului şi nu respectă nici o regulă. Am uitat să mai concepem întregul, trăim fragmentar şi alienat. Totuşi, mă înclin în faţa celor care fac excepţie. Cred că mai existăm doar fiindcă în pământul acesta, pe care călcăm în fiecare zi şi pe care nu ni-l poate lua nimeni, sunt îngropaţi prea mulţi din cei care au iubit şi iubesc România. Iubirea lor răsare din pământ şi vine din adâncuri ca să ne mai ţină... încă vii. Fiinţarea noastră ca popor se leagă de suflul şi de rugăciunile lor, din morminte ori de acolo de unde sunt.

Decembrie 1

MAREA UNIRE DE LA ALBA IULIA - 1 DECEMBRIE 1918 zi de pomenire pentru români.

"Stema României datând din 1921 atestând, în limbaj propriu ştiinţei blazonului, drumul poporului român spre împlinirea dezideratului sãu naţional. Compoziţia înfăţişează o acvilã cruciatã purtând însemnele puterii şi având pe piept un ecuson sfertuit cu insigne, încãrcat cu simboluri heraldice de veche tradiţie: acvila cruciatã însoţitã de soare şi lunã (Ţara Româneascã); capul de bour cu stea între coarne, flancat de rozã şi semilunã (Moldova); un leu trecând pe un pod peste valuri naturale (Banatul); acvila ieşindã, însoţitã de soare, semilunã şi şapte cetãţi (Transilvania); doi delfini afrontaţi (desemnând regiunea maritimã a ţãrii)." Arhivele Statutul Bucureşti, fond Comisia consultativã heraldicã, anexã, dosar 3

Ultima zi de toamnă...ultima....

Ultima zi de toamnă...ultima...Mă încearcă un soi de aprigă furie la plecarea toamnei de nu-mi pot stăpâni sufletul. Strig, o strig, ma frământ! Gândesc, apoi, că trebuie să mă înduioşez totuşi, căci, de data asta, nu-mi pot înăbuşi strigatul decât în duioşie, atât câtă mi-a mai rămas. Subiectul cu toamne mă face usor tandră.
Am surprins câteva frunze, azi, sub paşii grăbiţi ai lumii. Deja căzute, strivite şi prea îmbătate de apa vie a ploii, trăgeau cu ardoare de ultima sclipire de lumină palidă de soare apus.

de fapt, urmele lor...

Abia pleca, îşi făcea bagajele strângându-şi de pe jos toată podoaba, fără grabă, dar cu mult farmec. Se mai odihnea, nu de oboseală ci de minunare. Când vezi câtă strălucire cuprinzi în tine, te tot întorci, te uiţi în urmă, îţi tot întârzii pasul, găseşti motive să mai rămâi, un pic să te mai uiti, încă o dată şi tragi şi de ultima secundă, numai să nu pleci...să nu pleci, să mai rămâi. După ce a plouat cu atâta freamăt şi frunză, a dispărut atât de discret de parcă n-ar fi fost. I-au rămas, întipăriti în pământ, paşii şi podoabele, de fapt, urmele lor...
Eu, singura, care n-am văzut bine şi nu destul, rămân... şi ce dor mă apucă, violent dor. Mă port din loc în loc şi nu am odihnă, mă trezesc devreme căci simt o absenţă. De fiecare dată gândesc: mai apuc să simt duioşia altei toamne?! De fapt, să nu îngălbenesc pe picioare, am s-o port în mine, e sigura cale de a o ţine cât de cât vie. Ca atâţia plecaţi, adormiţi ori năprasnic disparuţi, va mai rezista şi înfrigurarea asta... căci iubesc paşii pe care i-a lăsat şi pământul pe care s-a aşternut găsindu-şi odihna.

mă încântă, nu-mi place, visez, nici Liturghia..

Mă încântă prezentul care vorbeşte despre trecut, căci prezentul despre prezent nu are ce povesti. Tot ce e spontan în prezent n-are nicio legătură cu trăirea ca naţiune, ci este rodul unei atitudini machiavelice care are drept scop doar promovarea imaginii de sine care urlă a infatuare şi ipocrizie.

Nu-mi place cuminţenia tâmpită care îşi are principiile în: "Asta e!", "Nu vrem să supărăm pe nimeni!", ''N-avem ce face, asta e treaba!" ....O, nu, treaba nu e aşa, din punctul meu de vedere, ba chiar trebuie să supăram pe cei prea liniştiţi...
Visez un trecut adus în prezent căci viaţa oamenilor valoroşi şi mărturia lor nu poate fi educată ori reeducată. Stiu, deranjează strigătul din morminte, dar deranjul prea liniştiţilor nu va înăbuşi strigătul.
Nici Liturghia nu vine să liniştească, poate să rânduiască lucrurile, da...dar să liniştească, nu! Luciditatea prezentului în timpul Liturghiei ar trebui să ne trezească, să smulgă din noi jertfa sângeroasă a iubirii pentru celălalt şi plânsul neputinţei de a nu putea iubi.
Nepământească e vremea răsăritului şi a apusului....

nu, nu...

Nu mă simt în stare să merg lângă un om făcând compromisuri, cel putin, nu cele de ordin sufletesc. Nu, categoric, nu! Neputinţa aceasta derivă, posibil, dintr-o insuficienţă, poate chiar tupeu, pe care, însă, nu-l gasesc în mine.