Traducatori Iasi - Traduceri engleză legalizate Iasi

Traduceri autorizate Ministerul Justiţiei (diplome, caziere, adeverinţe, certificate). Legalizare notarială a traducerilor la birourile notariale din Iaşi. Detalii: http://www.in-traducere.ro/

în Noaptea Învierii

.....să ne luminăm şi unii pe altii să ne îmbrăţişăm...să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi,...să iertăm toate pentru Inviere,...şi aşa să strigăm Hristos a Înviat!..şi celor din mormânturi, viaţă dăruindu-le!

plimbare subiectivă...

M-am dus să-l văd pe părintele meu. Am trecut de poarta impunătoare mergând pe trotuarul din dreapta al Eternităţii. E locul în care se odihnesc mulţi oameni, foarte mulţi! Dintru începutul plimbării mele, m-a întâmpinat statuia lui Scarlat Pastia, omul de care puţini îşi aduc aminte. A fost primar al Iaşului în perioada Războiului de Independenţă care deşi a deţinut această funcţie doar doi ani, între 1877-1879, acesta s-a remarcat prin cinste, generozitate şi altruism. Deţinător al unei averi consistente, primarul Pastia a refuzat să fie plătit cât a ocupat scaunul primăriei. În anul 1868, Pastia dona un loc generos numit “Via lui Dragoş “, în Tătăraşi, în scopul de a fi amenajat ca cimitir al urbei. În actul de donaţie, viitorul primar punea trei condiţii: 1. Cimitirul să poarte numele Eternitatea şi să aibă scris pe poartă un verset din Psalmul 102: “Omul ca iarba. Zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori”, 2. În curs de doi ani să se pregătească spaţiul donat pentru a putea servi ca cimitir şi 3. Să se paveze o stradă şi aceasta să fie cunoscută sub numele de strada Eternităţii. El îşi va rezerva dreptul de a anula donaţia în cazul în care nu se respectau toate acestea.
La capătul unei aleii, l-am găsit pe părintele meu, era acolo, mă aştepta răbdător de vreme îndelungată... Am stat un ceas cu el până au venit clopotele şi timpul deniei.
Mi s-a facut dor de o mare spumegândă. Până seara poate îmi fac sacul şi mă duc să vad marea.

o altă seară cu denii...

Am ajuns marţi, o altă seară cu denii. Am amânat o plecare mai departe. Deşi alesesem să merg la mănăstirea Frumoasa, o mănăstire mai aproape de mine, m-am tot foit pe acasă şi am întârziat la denii. N-am mai prins strigătul clopotelor, strigaseră înainte! Deşi am fost de multe ori acolo, când am intrat în biserică mi-a atras atenţia un simbol pe care nu-l observasem până acum. La intrarea în biserică, pe podea, în două locuri, am văzut Steaua lui David. Îmi zic: "Uh, asta nu era aici până acum! Cum a apărut acu`? Cu siguranţă n-a fost ideea ctitorului sec. al XVI-lea, hatmanul Meletie Balica şi nici a egumenului din jumătatea de sec XIX-alea, Ioasaf Voinicescu. Am mers înainte tot uitându-mă la steaua aia. Ba chiar m-am şi întors, de parcă nu văzusem bine.

Steaua lui David – este steaua cu şase colţuri, reprezentată ca un tot întreg, fără intersecţii şi linii (adică nu ca în cazul stelei de pe drapelul statului contemporan „Israel”). Sensul stelei lui David constă în aceea că ea reprezintă cele 5 simţuri principale ale omului (simbolizate prin cele 5 vârfuri, cu excepţia celui de sus), care trebuie să se supună celui de al şaselea simţ, celui mai important – năzuinţa şi ascultarea de Dumnezeu. O astfel de reprezentare, pe care o întâlnim uneori chiar pe icoanele vechi sau în interiorul bisericilor vechi (ca picturi murale), este pe deplin canonică şi creştinească. Steaua lui David cu şase colţuri a fost păstrată (ca semn al provenienţei iudaice), însă în acelaşi timp modificată prin reprezentarea ei cu ajutorul a două triunghiuri echilaterale de orientare opusă (cu tot cu interesecţii). Potrivit tîlcuirii masonilor şi a păgânilor o astfel de imagine – hexagrama – semnifică lupta a două începuturi: a lui Dumnezeu şi a lui satan, reprezentaţi în formă de triunghiuri. Potrivit simbolicii lor, anume satana L-ar învinge pe Dumnezeu. Vederea simbolului mi-a schimbat dispoziţia. Mi s-a părut necuvenită acolo. Citisem undeva ca s-a construit o catedrală "Sf. Treime" în Ucraina, la Kiev, pe cupolă fiind pusă crucea cu steaua lui David. La ceva vreme, cupola bisericii a luat foc...

Ieşind din biserică m-am plimbat prin curtea în care se află şi casa numită „palatul de pe ziduri “sau „Palatul Sturdza “, construită între anii 1818-1819 cu parter și etaj, restaurat ultima dată în 1982-1983. În curte se mai găsesc ruinele vechilor case boierești de pe timpul lui Grigore Ghica și cavoul familiei Sturdza (tatăl domnitorului Mihail Sturdza) și a altor membri ai familiei. Domnitorul Mihail Sturdza a împodobit interiorul bisericii și a ridicat alături, în anul 1833, un mausoleu de marmură albă pentru a adăposti mormintele membrilor familiei sale. Lângă turnul de la intrare se mai află şi Palatul domniţelor aflat în ruină, desigur...

Bătăi de clopot în săptămâna deniilor...

Antrenantă ziua de astăzi. A început înainte de ora 5 dimineaţa. Mi s-a părut că am atât de mult timp. Ostenită de forfota zilei, încercând să merg liniştit, înainte de 6 seara, m-am înfiinţat la catedrală. La semafor mi-a trecut prin minte că nu aud clopotele ce ar fi anunţat începutul deniei. La puţin timp, au început să bată. Bătăile de clopot în săptămâna deniilor aduc o atmosferă necesară existenţei. Vin, de la distanţă, către noi. N-au odihnă, sunt pe drumuri. Au o bătaie de mâhnire. Îmi par aspre. Anunţă, strigă... se sfârşesc!

despre Iaşi, cu evlavie...(1)

Citind zilele trecute câte ceva, am găsit mărturisiri de taină despre Iaşi. Întreaga mărturisire o redau in scriere italică:
Cu mare evlavie mă apropiam de Iaşiul pe care nu era român să nu-l iubească, să nu-l înţeleagă sau măcar să nu dorească a-l vedea. Multe oraşe din Moldova au câte o fărâmă de glorie. Nu putem pronunţa numele: Hotin, Bârlad, Vaslui, Tighina, Cetatea Albă, Soroca, fără ca să nu ne simţim sufletul răscolit. Deasupra tuturor însă se ridică Suceava şi Iaşiul. Suceava cetatea lui Ştefan cel Mare, Iaşiul oraşul lui Cuza Vodă. Oraşul unirii de la 1859, care prin înfiinţarea Universităţii, devine oraşul tinereţii şi a celor mai curate aspiraţii ale ei. În Iaşi au trăit: Miron Costin, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuţiu, Vasile Conta, N. Iorga, Ion Găvănescul. Aici luminează ca un far, la catedra de Economie Politică, marea personalitate a profesorului Cuza. Universitatea devine o şcoală a naţionalismului; Iaşiul, oraşul marilor avânturi româneşti, al înălţimilor, al idealurilor, al aspiraţiunilor noastre naţionale. Mare prin durerile de la 1917, când aici şi-a găsit refugiul în ceasurile grele mult chinuitul suflet al Regelui Ferdinand, mare prin destinul de a fi la 1918 oraşul unirii tuturor Românilor; mare prin trecutul său şi mare prin tragedia lui prezentă – căci oraşul celor patruzeci de biserici – moare uitat în fiecare zi ................................................... Iaşiul zidit pe şapte dealuri, ca Roma, este şi rămâne cetatea eternă a românismului. Câte amintiri glorioase! Aici s-au auzit pentru prima dată răsunând acele armonioase versiuni ale lui Alecsandri: "Hai să dăm mână cu mână, Cei cu inima română" ........................ Aici, ca nicăieri în altă parte, studentul simte plutind prin văzduh pe deasupra Iaşului tăcut, cu chemări nepătrunse şi cu îndemnurile lor sfinte, duhurile marilor înaintaşi. Studentul ieşean, în liniştea nopţii târzii, aude alergând înnebunit de durere pe străzile întortocheate şi străine ale Iaşiului, sufletul lui Mihail Eminescu care cântă ca o nălucă: "Cine-a îndrăgit străinii, Mânca-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia Şi neamul nemernicia..."
De acest oraş mă apropriam, cu adâncă evlavie, în toamna lui 1919 atras de marea lui aureolă, dar şi mişcat pentru că mă născusem aici, cu douăzeci de ani în urmă. Şi ca orice copil veneam emoţionat să revăd şi să sărut pământul natal.
....................................................................
Z. Codreanu

...că tot n-am prea multă treabă

Acu` că tot n-am prea multă treabă, nu-mi mai curg ochii şi respir bine, m-am luat la plimbare. Fascinantă preumblarea prin istorie şi în vieţile sfinţilor închisorilor! Am început să mă zbengui, cu-n aer cultural, pe site-uri, prin cărţi, prin filme, printre mărturii, mărturisiri şi mărturisitori. Cu gândul cel naiv, am umblat pe la mormântul lui Ştefan, pe la Aiud, la închisoarea în care a stat Valeriu Gafencu, pe la curtea lui Carol 1, pe câmpul de luptă al Războiului de Independenţă, chiar şi prin scrisoarea lui Zelea Codreanu (ca eveniment de scriitură), apoi, pe la Stupca, unde l-am găsit pe Ciprian Porumbescu. Am stat şi la hora din sat admirând bucuria şi pasiunea oamenilor de altădată. În realitate, de îndată ce va veni prima rază de soare, voi merge, fără grabă, şi printre mormintele cimitirului Eternitatea. Cu gândul sunt de mult acolo. Cu mult dor, ar trebui să trec şi pe la părintele meu, cel viu sau cel adormit.