paşi spre a fi...

Ziua de ieri a început cu Liturghia, cea de azi, nu! A început cu o durere de cap, cu o cafea...şi cu o stare nelămurită în derivă spre melancolie. N-a fost o stare agresivă care să mă arunce în a simţi absenţa luminii ci una străruitoare în a mă face să privesc spre lucrurile cu adevărat importante, definitorii în existenţa mea. Primul lucru pe care l-am facut, a fost să încerc a ordona lucrurile, a le rândui, atât în mine cât şi în afară. M-am întărit în exerciţiul sincerităţii faţă de toate cele ale mele. Epuizant şi sisific acest exerciţiu, deşi ar fi trebuit să-l simt firesc! Dar cu atâta neoranduială şi încurcătura în mine...! Oricum a fost un prim pas, cel mai important zic eu.

Fiinţarea noastră...

România a devenit ţara oamenilor nemaipomenit de singuri şi relativ nefericiţi... ceea ce este şi mai trist derivă din faptul că nici nefericiţii nu mai pot fi solidari între ei. Totul la noi e paradoxal firescului şi nu respectă nici o regulă. Am uitat să mai concepem întregul, trăim fragmentar şi alienat. Totuşi, mă înclin în faţa celor care fac excepţie. Cred că mai existăm doar fiindcă în pământul acesta, pe care călcăm în fiecare zi şi pe care nu ni-l poate lua nimeni, sunt îngropaţi prea mulţi din cei care au iubit şi iubesc România. Iubirea lor răsare din pământ şi vine din adâncuri ca să ne mai ţină... încă vii. Fiinţarea noastră ca popor se leagă de suflul şi de rugăciunile lor, din morminte ori de acolo de unde sunt.

Decembrie 1

MAREA UNIRE DE LA ALBA IULIA - 1 DECEMBRIE 1918 zi de pomenire pentru români.

"Stema României datând din 1921 atestând, în limbaj propriu ştiinţei blazonului, drumul poporului român spre împlinirea dezideratului sãu naţional. Compoziţia înfăţişează o acvilã cruciatã purtând însemnele puterii şi având pe piept un ecuson sfertuit cu insigne, încãrcat cu simboluri heraldice de veche tradiţie: acvila cruciatã însoţitã de soare şi lunã (Ţara Româneascã); capul de bour cu stea între coarne, flancat de rozã şi semilunã (Moldova); un leu trecând pe un pod peste valuri naturale (Banatul); acvila ieşindã, însoţitã de soare, semilunã şi şapte cetãţi (Transilvania); doi delfini afrontaţi (desemnând regiunea maritimã a ţãrii)." Arhivele Statutul Bucureşti, fond Comisia consultativã heraldicã, anexã, dosar 3

Ultima zi de toamnă...ultima....

Ultima zi de toamnă...ultima...Mă încearcă un soi de aprigă furie la plecarea toamnei de nu-mi pot stăpâni sufletul. Strig, o strig, ma frământ! Gândesc, apoi, că trebuie să mă înduioşez totuşi, căci, de data asta, nu-mi pot înăbuşi strigatul decât în duioşie, atât câtă mi-a mai rămas. Subiectul cu toamne mă face usor tandră.
Am surprins câteva frunze, azi, sub paşii grăbiţi ai lumii. Deja căzute, strivite şi prea îmbătate de apa vie a ploii, trăgeau cu ardoare de ultima sclipire de lumină palidă de soare apus.

de fapt, urmele lor...

Abia pleca, îşi făcea bagajele strângându-şi de pe jos toată podoaba, fără grabă, dar cu mult farmec. Se mai odihnea, nu de oboseală ci de minunare. Când vezi câtă strălucire cuprinzi în tine, te tot întorci, te uiţi în urmă, îţi tot întârzii pasul, găseşti motive să mai rămâi, un pic să te mai uiti, încă o dată şi tragi şi de ultima secundă, numai să nu pleci...să nu pleci, să mai rămâi. După ce a plouat cu atâta freamăt şi frunză, a dispărut atât de discret de parcă n-ar fi fost. I-au rămas, întipăriti în pământ, paşii şi podoabele, de fapt, urmele lor...
Eu, singura, care n-am văzut bine şi nu destul, rămân... şi ce dor mă apucă, violent dor. Mă port din loc în loc şi nu am odihnă, mă trezesc devreme căci simt o absenţă. De fiecare dată gândesc: mai apuc să simt duioşia altei toamne?! De fapt, să nu îngălbenesc pe picioare, am s-o port în mine, e sigura cale de a o ţine cât de cât vie. Ca atâţia plecaţi, adormiţi ori năprasnic disparuţi, va mai rezista şi înfrigurarea asta... căci iubesc paşii pe care i-a lăsat şi pământul pe care s-a aşternut găsindu-şi odihna.

mă încântă, nu-mi place, visez, nici Liturghia..

Mă încântă prezentul care vorbeşte despre trecut, căci prezentul despre prezent nu are ce povesti. Tot ce e spontan în prezent n-are nicio legătură cu trăirea ca naţiune, ci este rodul unei atitudini machiavelice care are drept scop doar promovarea imaginii de sine care urlă a infatuare şi ipocrizie.

Nu-mi place cuminţenia tâmpită care îşi are principiile în: "Asta e!", "Nu vrem să supărăm pe nimeni!", ''N-avem ce face, asta e treaba!" ....O, nu, treaba nu e aşa, din punctul meu de vedere, ba chiar trebuie să supăram pe cei prea liniştiţi...
Visez un trecut adus în prezent căci viaţa oamenilor valoroşi şi mărturia lor nu poate fi educată ori reeducată. Stiu, deranjează strigătul din morminte, dar deranjul prea liniştiţilor nu va înăbuşi strigătul.
Nici Liturghia nu vine să liniştească, poate să rânduiască lucrurile, da...dar să liniştească, nu! Luciditatea prezentului în timpul Liturghiei ar trebui să ne trezească, să smulgă din noi jertfa sângeroasă a iubirii pentru celălalt şi plânsul neputinţei de a nu putea iubi.
Nepământească e vremea răsăritului şi a apusului....

nu, nu...

Nu mă simt în stare să merg lângă un om făcând compromisuri, cel putin, nu cele de ordin sufletesc. Nu, categoric, nu! Neputinţa aceasta derivă, posibil, dintr-o insuficienţă, poate chiar tupeu, pe care, însă, nu-l gasesc în mine.

Unde fugim de acasa? - căutăm o frunză

"M-a apucat un dor de frunze, în suflet şi peste tot, că nu mai pot. Hai să căutăm una că e vânt şi că e ceaţă [...] ştiam că frunzele astea sunt nişte obraznice şi jumătate [...]Ba, mai căzuseră şi pe jos ca în marile păduri [...]Însă ca în fiecare toamnă, e adevărat, se întâmplă ca acum, ceva neaşteptat [...]Cică dacă rupi o frunză de pe ram, toate pică [...] Copacii pândesc o anumită zi, şi atunci, deodată cu toţii îşi fac vânt şi intră cu frunzele-n pământ..." Marin Sorescu

....

Foarte tare! Siniştrii de la CNA s-au certat în şedinţă publică. Se pare că nu le-a căzut bine treaba cu mitingul. Scrupuloşi din cale afară, şi-au aruncat vorbe grele unii altora. În disputa lor s-au strecurat şi adevăruri politice. Adică, ăia sunt puşi acolo nu pe criterii de competentă superioară şi abilitaţi de excepţie, ci s-au adunat acolo pentru a trăi virtuos din amenzi abuzive şi pentru a ridica osanale întâiului şef de stat şi adunăturii acestuia, asta dacă mai avea, încă o dată, nevoie de confirmare. Domnilor, continuaţi, puteţi să încercaţi şi bătaia data viitoare. E ruptă din rai...ş-apoi, loc şi de mai rau! E un spectacol încărcat de speranţă şi bucurie sfantă. Mă pregătesc să aplaud! Mă iertaţi domnilor, eu sunt cu iubirea, evident virtuozitatea şi bucuria sfântă. Ah!

Sursa Gândul: "Scandalul între cei doi a izbucnit în şedinţa de marţi a Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA), după ce Dan Grigore a corectat o greşeală gramaticală făcută de Constantin Duţu, când acesta încerca să-şi spună punctul de vedere în legătură cu primul subiect al ordinii de zi a şedinţei

Scandal la CNA, după ce Dan Grigore a corectat o greşeală gramaticală a unui coleg. Constantin Duţu: "Mă înveţi dumneata să vorbesc, care cânţi la ţambal"

. [...]Duţu: "Mă înveţi dumneata să vorbesc, care cânţi la ţambal" Acest lucru l-a nemulţumit pe Constantin Duţu, care i-a reproşat lui Dan Grigore: "Dumneavoastră mă corectaţi, aţi terminat la Vulcan, domnule". El a continuat spunându-i lui Dan Grigore: "Căutaţi scandal"[...]"Vreţi să vorbiţi tot timpul, vreţi să vă daţi în stambă. Eu v-am stimat întotdeauna, v-am spus «maestre»", i-a spus Constantin Duţu lui Dan Grigore. În acest context, în discuţie a intrat şi Narcisa Iorga, un alt membru al CNA, care i-a cerut lui Constantin Duţu să revină "la subiect".Acest lucru l-a făcut pe Duţu să îi spună Narcisei Iorga: "Nu vreţi să vă astâmpăraţi?" Astfel şi Narcisa Iorga a intrat în conflict: "Dar cine sunteţi dumneavoastră să-mi spuneţi să mă astâmpăr? Ce-ar trebui să fac să mă astâmpăr? Asta e o ameninţare publică", i-a spus Narcisa Iorga lui Constantin Duţu.

Miting împotriva abuzurilor şi pentru libertatea de exprimare

Mircea Badea, Victor Ciutacu şi peste o mie de oameni au protestat ieri în fata CNA-ului împotriva abuzurilor şi ingrădirii libertăţii de exprimare a gândurilor sau opiniilor, În traducere, orice om care priveşte la el însuşi cu putină sinceritate şi nu vrea să fie orb, prost ori spălat pe creier simte, fără îndoială, presiuni, abuz şi bătaie de joc zilnic din partea instituţiilor statului şi a oamenilor puşi în capul acestora care sfidează până şi noţiunea de incompetenţă ori de bun simt. Aşadar, apreciez demersul lor şi-l sustin în totalitate. Dacă aş fi fost din Bucureşti aş fi mers sigur la miting. Deşi ştim că la capătul fiecărei revolte ori lupte esenţiale stă însingurarea, să avem curajul strigării căci, pentru această libertate, vom da socoteală.

ARTICOLUL 30 din Constituţia României (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă.

Puteţi urmări demersul lor la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=ftHyVu2Ggzs

o zi...

Ce monunentală mi se pare o zi uitându-mă la ea în zorii ei! Ce-o mai fi şi cu zilele astea de toamnă! Câte proiecte nu mi se înghesuie în minte şi tot atâtea sfârşesc abandonate. Am martori, doua căni înflorate care se odihnesc, una pe coperta unei cărţi şi cealaltă lângă ea... Mă gândesc apoi la alţii...uf, ce stil am şi eu în a trăi din viaţa celuilalt! În ea nu mi-aş putea gasi locul. E clar, nu ne putem permite să trăim oricum, dar cred că din toată viaţa asta prima secundă şi poate doar ultima contează. Dupa aceea, rămânem doar la pomenirea celorlalţi, asta dacă nu vor fi uitat de noi.

...mi-e greu să dau un titlu

Din 2011, vom avea card de sănătate, unul cu cip, evident cei care plătesc contributia de asigurat. Şi nu va fi gratis! Vom plăti să avem cip. Va fi chiar obligatoriu. Cine nu va avea acest card, nu va acea acces la serviciile medicale. Mă uit că peste tot, o astfel de ştire este dată ca pe o mare realizare a ministerului sau chiar mai mult, o dovadă de ingeniozitate a miniştrilor. Cine le-o fi şoptit? E evident, nu-i pot suspecta de vreo idee din capul lor! Cât de ipocrita e treaba! Cum să-mi impună mie să merg într-un loc în care să stiu că nu sunt tratat cum trebuie, ori nu pot beneficia de servicii medicale de încredere, caci se stie sistemul medical e mort de mult şi fabrică alţi morti, destui chiar. Şi venirea spre nenorocirea din spitale se intermediază, cu preamărire, prin cip. N-ai card cu cip, n-ai ce cauta în spitalele de stat! " Cine nu-şi face card de sănătate, nu va mai fi tratat de medici. Avertismentul vine din partea ministrului Sănătăţii, care precizează că românii care nu vor avea acest card vor putea beneficia doar de serviciile medicale de urgenţă. " Şi ăştia când vor să ne sfideze ori să ne îngrădească libertatea şi firescul de a merge catre un serviciu pe care îl plătim, mai dau şi o lege, să aibă acoperire legală. Absenţa libertăţii se justifică prin aplicarea legii. Mă întreb dacă aştia stiu să mai facă altceva decât carduri cu cip! O să ne prăbusim cu cardul în mană, cu cât mai multe cu atât mai bine, caderea ca fi una triumfală, cu un sublim fast chiar, în functie de numarul de carduri. Oricum doar o dată murim, dar totuşi înainte, bine-ar fi să fim un pic controlaţi Nu de alta, dacă nu murim prea curând, măcar să se ştie totul despre noi. Şi toate ni se prezintă de parcă ar fi în firea lucrurilor.
Suntem atât de agrenaţi în alte lucruri, de răvăşiţi, atât de fragmentaţi încât nu realizăm căderea care ne aşteaptă. Totul devine excesiv , agresiv de înnegurat, îmbrăcat în bunavoinţă şi comfort. O viaţă de om citită de un card, simplu, nu? Totul simplificat. Nu mai e comfortabil să fie un pic mai complicat, nu? Prea multă bătaie de cap!...Tristă adunătură de excese!

încă vii...

Ziua a început cu Liturghia. Am adus în mine chipuri, ecouri, toamne. Viii şi adormiţii s-au ivit, într-un suflu interior, din amintiri. La binecuvântare, am plecat. Am mers apoi să vad cărţile. Oscilam în a cumpara Constituţia României ori Savatie Baştovoi chiar când s-a anunţat, la radio, stingerea din viaţă a lui Adrian Păunescu. Mi-am adus aminte ca-l văzusem ultima oară în curtea Casei Pogor, la Iaşi. Cumpărasem cartea lui "Încă viu". Au rămas pe ea cuvintele scrise de mâna lui, cu dedicaţia "Elenei...". Pe coperta a doua, omul îşi cerea iertare de la contemporani, poate " Iertati-mă că încă mai trăiesc/şi mai iubesc/şi mai scriu/ iertati-mă că încă mai sunt viu." A fost, aşadar, penultima lui primăvară şi acum ultima toamnă. Ultima toamnă, hmm..., cum sună! În ceruri măcar o fi vreo toamnă?!...Am sfârşit, în cele din urmă, a cumpara "A treia forţă, Economia libertăţii - Renaşterea României profunde". Timpul a trecut repede răsfoind pe îndelete. Mă luase nostalgia, altfel ca altădată. Nici nostalgia nu mai e ce-a fost! Multe titluri, mulţi autori, cuvinte nenumărate, stări sfâşietoare.

La întoarcere, abia m-am strecurat printre maşinile parcate, pe trotuar, în centru Iasului. Simţitor enervată, am trecut cu greutate.

şi iar toamnă...

Toamnă ajunsă la vremea ei. Copacii oftând a goliciune şi răbdare...

Iaşul cultural (2) Andrei Plesu la Iasi - Conferinţă despre parabolele lui Iisus. O analitica a receptivitatii

Astăzi a fost Andrei Pleşu la Iaşi. A fost sala arhiplină, deşi se dezbătea moţiunea de cenzură spre căderea guvernului... A amintit şi despre ea, un pic distrat.
În cuvântul lui, a vorbit despre parabolele lui Iisus şi despre starea omului de a fi "în afară", adică aruncat şi prost aşezat în lume, care în căutarea lui spre a-şi găsi rostul, începe prin a se raporta, paradoxal, unui reper interior.
Un singur lucru de reţinut: nu dăm ceva, nimic sau orice oricui! Trebuie ca între cel care dă şi cel care primeşte să fie o adecvare, un dialog prealabil acceptat, altfel lucrurile se irosesc. Raportând situaţia la textul evanghelic al parabolei, uşor paradoxal, Hristos e acolo pentru toţi, dar nu pentru oricine. E virtual pentru toată lumea, dar, în fapt, are nevoie de un interlocutor, de o reacţie, de o receptivitate, de un ecou, de o disponibilitate. E vorba, în fond, de statea omului de a fi disponibil ori indisponibil spre a dialoga.
Hristos, şi coborând în uman omul, are de comunicat ceva, are un mesaj; comunicarea aceasta presupune dialog. Cu alte cuvinte, în vremurile pe care le trăim s-a dezvoltat o mistică a dialogului, în sensul în care, aproape orice se rezolvă prin dialog: orice criză, orice toleranţă, ori neînţelegere se rezolvă comunicând. Însă, oricât de pertinentă ar fi această idee, dialogul real, substanţial, legitim şi implicat, nu se realizează decât în anumite condiţii. Spune Pleşu, nu poţi dialoga cu un zid, cu o închidere, căci, dialogul înseamnă disponibilitate, deschidere. Închiderea este exterioară ideii de dialog. Sunt multe situaţii în care dialogul nu este posibil. De exemplu, dialogul nu se poate realiza între două persoane care au păreri de beton, care au convingeri opuse ferme. Aceştia nu-şi au nimic a spune. Puşi faţă în faţă, ei doar o să urle unul spre celalalt, însă fără finalitate. E păcat să-l începi! Mai este si situaţia în care celălalt nu are chef să dialogheze cu tine. Nu poţi da buzna peste om şi să-i ceri dialogul. În traducere, nu poţi da răspunsuri cuiva care nu are nicio întrebare şi mai ales care nu are întrebările tale. It is a waste of time!
Concluzia: Nu putem intra in dialog în absenţa întrebării!

Iaşul cultural (1)

Agenda zilei Astăzi vine Andrei Pleşu la Iaşi în Aula Eminescu. Ieri, a fost Virgil Nemoianu.

Jubileul Univ. „Al. I. Cuza” - Conferinţe: Andrei Pleșu şi Denis Mieville

imagini:

Data şi ora: Miercuri, 27 octombrie 2010, între orele 16.00 – 18.00 Locaţia: Aula Magna “Mihai Eminescu” Organizator: Universitatea „Al. I. Cuza” Jubileul Univ. „Al. I. Cuza” - Conferinţe: Andrei Pleșu şi Denis Mieville Concert: Orchestra de Cameră din Chişinău, Percuţioniştii de la U.A. „George Enescu”

la vremea Vecerniei

Astă seară, după ce am cautat toamna, m-am întâmplat la Vecernie. Nici nu începuse, dar am auzit clopotele. Afară de mine, mai erau doi oameni în biserică.

martor şi dezlănţuit(ă)

11 Septembrie 2010...zori de toamnă cu oameni frumoşi...

miez de toamnă...

...cine îmi poate darui cartea toamnei?! Sau măcar o carte despre salcie ori despre o lebadă. O vreau dacă ea există!

frânturi, scene surprinse într-un paragraf...

Broscuţa hibernează. Asta am aflat-o ieri. De cu toamnă târzie se îngroapă în nămol şi stă acolo cuminţică pănă primăvara. Ieri, am ieşit în căutarea toamnei altfel decât o făcusem până acum.
Apărusem pe hol. Nimeni! Merg către o uşă cu lumină aprinsă. Cineva! La sediu, am gasit doi oameni un pic amuzati. Nu le-a spus nimic numele meu deşi eram pe listă. M-au întrebat "eşti pe listă?"...Da, le-am spus!"...şi am continuat: "ok, şi eu ce trebuie să fac astă seară? Imi spuneţi ce am de făcut, nu?" Primesc o dare anemică din cap, un zîmbet îngrozitor de sters spre fals şi apoi o ignoranţă aproape totală. Nimeni nu avea timp, fiecare era important, vorbea preferenţial sau cu interes cu celalat, îşi căuta toată lumea de lucru fără să aibă, realmente, ceva de făcut. Then, I said to myself: What... am I doing here? Simţeam mâhnirea cum urcă în mine. Dintr-o parte a venit un raspuns: "Nimic, nu trebuie să te agiţi prea tare!" Neascultătoare cum sunt, m-am agitat,sau, cel puţin, mi-am dat tot interesul. Intru în altă cameră: o icoana mare aproape cât peretele pictată cu Sfînta Treime, alte zeci de icoane vizibile oriunde ti-ai întoarce privirea, o candelă arzândă şi, pe jos, pelerini. Nu e de facut nimic aici!? ...Şi a fost, multe lucruri au fost de facut!
S-a închis lumina şi totuşi ceaiul nu se poate face pe întuneric. Mi-a ieşit prea slab, ori în traducere, apă uşor îndulcită. Avea să-mi iasă mai puternic la venirea luminii.
Toată noaptea, din loc cald, am auzit indeaproape rugăciunile psalţilor, forfota oamenilor la căpătâiul Cuvioasei, neputinţa lor de nu mai rezista frigului, oboselii şi neputinţelor. Aşadar nimic extraordinar, sublim nici măcar înălţător ci doar firesc!

amăgirea spre dezamăgire

Astăzi Curtea Constituţională a dezamăgit, de fapt, m-a dezamăgit! Cred, în cele din urmă, că nu s-ar fi întâmplat asta dacă, încă o dată, nu m-aş fi amăgit. În traducere, e clar, dezamăgirea nu rezultă decât în urma amăgirii. Aşadar, încă o dată, m-am amăgit! A fost declarată constituţională o lege care, în contestaţii, pare împotriva dreptului omului de a fi, cu tot ceea ce implică fiinţarea aceasta. Se spune în contestaţie că nu au fost respectate procedurile, iar actul normativ încalcă principiul neretroactivităţii legii, dreptul de proprietate, dreptul la trai decent şi la pensie, acte internaţionale în materia drepturilor omului, dreptul fundamental de alegere a profesiei şi a meseriei sau ocupaţiei, jurisprudenţa Curţii Constituţionale....
Încă o dată căutam cu lumânarea motive să cred că totuşi lucrurile sunt tocmite drept sau cel puţin vor fi îndreptate de "god on the earth"...Inutil, însă, absurd şi sinistru! NU mai avem dreptul la trăire pe pamânt românesc deşi mă învăluie o iubire plină de tunetul furiei pentru acesta!

gând către cei plecaţi privitori de sus şi care ne sunt dragi foarte..

gând exprimat într-o imagine...

exerciţiu de graţie...

...înseamnă pasiune, emoţia de a fi acolo, răbdare, sacrificiul, durerea uneori, legătura mea cu ceea ce apreciez eu cel mai mult.

Autumn

Mi-e dragă toamna la Iaşi. Trăiesc cu tresărirea că, plecând într-o zi de aici, n-am să mai pot iubi toamna. Ce m-aş face fără aşa iubire!? De cînd a venit, am tăcut. Am preferat s-o privesc din umbră, s-o văd dacă stăruie, dacă şi-a luat haina potrivită şi dacă...rămâne. La început m-a necăjit, venise aspră, întunecată...nefirească. Am simtit într-o clipă că, atâta timp cât nu mă mai bucură, n-are să-mi mai fie dragă şi, în consecinţă, mai bine n-ar veni.
Toamna îmi aduce un mod de a trăi, unul substanţial, echilibrat, incontestabil de viu. Aici, la Iaşi, vieţuiesc viii şi s-au îngropat cei adormiti. Ultimul chiar la venirea toamnei! Până să-mi amintesc iar, uitasem de umbre. Era să ratez cu neamintirea! Însă vorbeam despre, sus pomenita, toamnă. Chiar e invitaţie la o plimbare, încă nu e prea tărziu, încă nu!

Totuşi, după cum se arată lucrurile, Iaşul nu mai are, pentru mine, decât două drumuri, unul la gară şi celălalt spre cimitir.

Orice om...

Iată o mărtusire de iubire. Geo Bogza zicea: "Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un izvor de adâncă tristeţe. Orice om pe care l-am iubit şi nu pot să-l mai iubesc, înseamnă pentru mine un pas spre moarte. Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor. Voi, cei care ştiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă să nu mă ucideţi."

Multă putere are cel care pare slab, având dragoste! (Noica)

toamna...

Soarele care nu mai ştie ce să lumineze mai întâi.

...atâta freamăt

Aşteptarea aduce, în noi, atâta freamăt! Ne frângem mâinile, ni se repezesc paşii sleindu-se uşor, il luăm pe celalalt în noi, pomenindu-l mereu, şi-l facem locuitor binevenit. Ne dăm la o parte. Am avea atâtea poveşti să-i impărtăşim, atâtea construcţii la care să lucrăm împreună. Şi, înutil,...suntem atât de stângaci în fericire...spune-i că nu l-am putut aştepta!

....(...)....

Încerc să mai fac nişte schimbări pe aici, prin cameră,..mut cărţile! Şi toate cad! O fi razbunarea lor!? E adevărat, de câteva ori pe an le ating, pe unele le răsfoiesc...altele le citesc şi, pe drept necăjite şi stinse, o parte din ele mi-ar putea reproşa absenţa atingerii.

de fapt scriu...

...de fapt scriu ca şi cum aş vorbi. In jurul meu e pustiu iar omul dacă nu vorbeşte uneori moare, nu-i aşa? (O. Paler, Viaţa pe un peron)

adunătură sinistră...

Devine obositoare vieţuirea aici, în această ţară! Sinistră gandire au oamenii care ne conduc...asta în cazul ce mai fericit în care ar fi dotaţi cu un cap pe care să-l folosească. Ce fel de popor suntem noi, cei care admitem să fim conduşi de aceştia!? Şi totuşi...nu cred că avem decât două optiuni: ori îi ucidem ori învăţăm să-i iubim...cu îngăduinţa nu mai merge! Mă tem că varianta echilibrului în acest caz, nu există! Ceva nu se leagă, de vreme ce, doar extremele sunt luate în discuţie. Public, mă declar pro pentru prima variantă caci cu iubirea nu prea le am! Oricum, pe miniştrii aceştia nu i-am iubit niciodata!...Puteau fi mai reuşiti! Nici ei nu cred că ne iubesc prea mult. Insă, ma întreb cum se poate ucide un om?! Imi raspund: punându-i piedică ori o bombă! Dar dacă nu moare...la dracu, degeaba ne-am mai apucat de ucis! Cine-mi poate da siguranţa morţii? Incep să cred că neiubirea, uciderea unui om prin neiubirea faţă de el, deşi, e prea usoară moarte pentru ei!

confession but it does not belong to me

Nu ştiam dacă ai venit pentru mine ori pentru că era toamnă...de fapt, nici nu mai stiu dacă ai fost...ori ai fost o iluzie plăsmuită de mine! Aş fi putut doar să-ti spun că eşti cea mai fericită întâmplare a cuvintelor mele. După tine, am început să nu mai fiu, sunt mai absentă şi...totuşi pentru tine, a trebuit să inventez alte cuvinte...Însă, am facut doi paşi pentru a mă îndepărta de tine: unul la stânga ca să-ţi fac loc să intri şi, al doilea pas, înapoi...aşa ca să nu vezi cât sunt de fericită!

"Noii ctitori" ori, in traducere, invitaţie la mall peste morminte...

Aproape în fiecare zi, în drumurile mele prin Iaşi, trec grav bolnavă de durere pe langă...morminte, peste care se ridică într-un nor adânc de praf, Palasul, proiectul din centru Iaşului. Staţi un pic, nu, nu mormintele îmi fac rău, e chiar recomandată plimbarea printre ele, ci faptul că peste ele, se va fi ridicat, la inaugurarea din 2011, mmmall-uri, centre commmerciale, hoteluriiii şi de ce nu îngrozitoare birouri ocupate, la prima mână, bineînţeles, pentru succes!!!. Ţin minte că, până nu demult, de pe trotuarul (acum nu mai este nici macar el, că deh! lucrările se extind), pe care veneam din Podu Roşu înspre Palat, stătea râzgăiată o pânză ce acoperea cam patru etaje ale unei clădiri, pe care era desenat un scaun directorial şi deasupra, triumfător, mesajul: “Birouri clasa A, ocupa primul loc pentru succes!” Eh, ce zâmitoare şi plină de sine se va fi plimbând lumea în fitzele cumpărăturilor, peste cadavre, locuinte vechi, biserica domnească cu hramul Sfintiilor Împăraţi Constantin şi Elena şi, bineînteles, Curtea Domnească. Şi acum, cităm sublim: "Curtea Domnească a fost timp de secole centrul vieţii sociale, comerciale şi culturale a Iaşului. Aceasta includea casa domnească în centru, casa Doamnei cu biserica Doamnei, vistieria, spătăria, jitniceria, cuhnea, grajdurile, temniţa sau biserica de pe Poartă unde se judecau pricinile mărunte de către cei şase voinici de poartă”, descrie istoricul Ioan Caproşu cum era aşezată vechea Curte Domnească, distrusă de un incendiu devastator la începutul celei de-a doua domnii a lui Radu Mihanea Voievod, pe la anul 1626. Se spune că a fost reconstruită de către Vasile Lupu câţiva ani mai târziu, ocazie cu care a fost reamenajată şi Grădina Domnească, prin ajutorul unor specialişti aduşi de la Ţaringrad.”

Muncitorii, în ritmul lor sarcastic de lucru, aruncă cu lopata în roabă rămăşiţele oraşului vechi. Că de, se face "ctitorie nouă" destinată succesului! Că de nu s-ar fi ridicat noul oraş, plăcut de consum, la dracu s-ar mai fi apucat de săpat! Eh, totuşi, nu e aşa tragic...se vor îndeletnici unii, doldora de abilităti în ocupatiunea lor, să adune cadavrele şi alte relicve şi să le pună la muzeu, să vină ieşeanul însetat şi să se adape de la izvorul descoperirilor. Mare-i mirare va fi fiind atunci! Se ştia de la începutul lucrărilor ca acolo e îngropată o întreagă lume. Şi cu toate astea, s-a dărâmat, în fiecare zi mai cădea câte un zid de cetate. Dar, nu mă întreb de ce nu s-au gasit mai multi "influenţi ctitori" ai Iaşilor să zică: Ajungă-va!, hai gata, s-a terminat distracţia, nu mai clintim o cărămidă din ce-a fost! Mă întreb, în virtutea cărui raţionament nu vrem a vedea că ne îngropăm noi, de îndată ce, cei din morminte vor fi fiind dezgropaţi din locurile lor de veci?!

chipul simplităţii

Acum câţiva ani, obişnuiam să merg vara câteva zile la mănăstire. Mi se părea interesant! Astăzi nu stiu ce putere aş mai avea să merg acolo şi să fac ascultare. Pare c-am slăbit sufleteşte! Atunci era să aflu despre simplitate printr-o privire mai atentă. Astfel că, în zori, în sala de mese, a venit o maică care, cu multă sfială, a întrebat cine vrea s-o însotească la ascultare. Era vorba despre păscutul mieilor în pădure. M-am ridicat eu, cu gândul cel comod, că e o ascultare uşoară. Aşa am îndrăgit-o pe maica mea, văzănd-o deloc grăbită, firească în orice gest şi cu mâinile muncite frumos.
În ziua plecării, am avut gandul insistent de a-i lăsa ceva. N-aveam, însă, nimic. Găsisem la fundul sacului nişte bomboane de care uitasem. Am luat două şi i le-am dus maicii mele. Ca raspuns, am primit o carte care poartă în titlu îndemnul la simplitate.
Citind-o, răsfoind-o şi iar recitind-o, mi se pare că de fiecare dată n-am citit-o bine şi n-am cunoscut starea de a fi simplu. Parafrazând, alţii au înteles simplitatea ca pe o stare morală a omului care se mişcă esenţial şi sincer, căci a fi simplu, înseamnă a fi în viaţă şi a fi în viaţă, înseamnă a-i trăi şi cunoaşte toate sensurile Ea se leagă de începutul fiinţei, de aceea Evanghelia, Cartea simplităţii şi a permanenţei, vorbeşte de ea ca despre o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc, o trăieste astfel pentru că este în ea. Oare o mai fi trăind maica mea?!

A Treia Forţă: România profundă (1)

Tind să cred că în `89, am trăit, noi ca popor, doar iluzia eliberării. De fapt, nu s-a întâmplat nimic! S-a amânat doar căderea omului, distrugerea lui în toate structurile vieţii lui: social, profesional, sufletesc...Deasupra, se va ridica Fiara, care, acum, poartă chipul luminii şi al salvării. Dar, în cele din urmă, îşi va întuneca chipul şi va trece la uciderea definitivă a morţilor care încă mai cred că trăiesc...că sunt vii. Ne mai rămâne nădejdea macabră că nu vom fi fiind printre morţii, care în iluzia lor că sunt vii, vor fi sfârtecaţi şi apoi rămaşi dezgropaţi esenţial şi defintitiv...

când sunt loviti...

Când sunt loviţi, oamenii se întunecă, ceva straniu pune stăpânire pe ei, le spulberă frumuseţea privirii , le ia surâsul, le chirceşte sufletul şi le desfigurează chipul.” (Cezar Ivănescu citându-l pe Marin Preda)

Sibiu

Întotdeauna când merg la Sibiu mă întâlnesc cu firescul. Mă apucă dorul şi mă bucură faptul că şi ceilalţi mai există.

frunze căzute în iulie

Cum să mai pricep? Nu mai înteleg nici toamna, nici copacii, nici măcar frunzele...Se grăbesc spre îngălbenire și cădere. Abia m-am putut strecura ieri pe alee să nu le strivesc. Atât de multe...!?

cum să trăim..

Am întrebat, ne-am întrebat și m-am întrebat adesea: cum să trăim? Am găsit câteva cuvinte de la alții.
Mi-aș dori să dispărem în picioare...precum copacii!
Sunt o persoană sfioasă, ușor timidă....dar pentru ca lucrurile mi-au mers din plin toată viața mea, par tonică. Dar să știți...nu e chiar așa! (I. S. Ionescu)
Alt răspuns venit de la un cărător de cărbuni, evlavios, rugător și smerit...un sfintit: "Toți suntem păcătoși, viețuiește cum poți, încearcă doar să nu păcătuiești prea mult" ( părintele Anatolie - Ostrovul)

motanii...

Astăzi mi-am cântărit motanii. Au 9 kg amândoi, fiecare câte jumătate.

din Iași spre floarea de soare...

Cu destulă jubilație se trezi în zori cu gândul că în bucătărie se dă cafea. Mai era o oră până la plecarea trenului. Întoarsă în cameră se tolăni, iar, vreme de jumătate de oră. Deodată, într-o lene teribilă, adună câteva lucruri și le puse în geantă. În gară, erau ceva fumători și alți câțiva somnoroși. Și totuși, plecată în întârziere, așteptase trenul vreo 10 minute. Drum răcoritor, cu destul zumzet, numai floarea de soare zâmbea din câmp. Se trezise!
La sat lumea încă trăiește altfel, rânduiala nu e mai bună, dar e alta, inimaginabilă de multi trăitori pe pietre de oraș. Zăbovind prin curte, îi trecu gânduri de mult lăsate într-o altă lume. Pe nesimțite, fără prea multă vreme de gândire, se trezi cocoțată în hambarul din curte peste porumbul cules de astă toamnă. La o altă vreme se agățase de un prun și de un măr. Nici gardul vecinului n-a scăpat, încercându-i-se rezistența la greutatea cocoțatei.
În fine, seara veni cu drumul inapoi spre Iasii cei lasați în urmă de dimineață. Drumul deprimant, greoi, obositor și, de această dată, fără zâmbetul florii din soare.

Adevarata arta ignora publicul

...Nu am spus-o eu ci alții înaintea mea! Se spune ca "adevărații artiști scriu numai pentru ei înșiși" (Wayne Booth, Retorica romanului) Oare?...dacă e așa înseamnă că nu avem adevărați artiști, iar dacă sunt, paradoxal, nu scriu numai pentru ei înșiși. Și asta dintr-un raționament foarte simplu și firesc: nimic nu capătă valoare pentru sine, nici macăr trăirea nu are sens doar pentru sine. Ne raportăm mereu la celălalt, oricine ar fi aceasta.
Prin extensie, acest punct de vedere poate fi justificat și într-o lumină duhovnicească. In traducere, nici măcar Dumnezeu nu și-ar putea dezvălui toată strălucirea fără să existăm noi, fapturile pe care le-a creat. Existența noastră și implicit toate faptele noastre, artiști fiind sau nu, se înscriu, într-o lege nescrisă: exist si creez în măsura în care celalalt poate recunoaste existența mea ori ceea ce fac eu. Umblătura de unul singur, fără să am măcar în minte un om pe care să-l pomenesc, mă poate condamna la putină simțire și, în cele din urmă...la inexistență.

nothing interesting today, it could be tomorrow!

Traduceri autorizate pentru toate domeniile. Traduceri autorizate Ministerul Justiţiei limba engleză Iaşi. Legalizare notarială: certificate, caziere, diplome licenta si master, vize, adeverinţe, caziere, declaraţii, procuri, sentinţe judecatoresti. Contact: ellla_dt@yahoo.com
Promotii
1o% - 15% pt orice limba daca volumul de munca depaseste 20 pag.

Concepem si traducem CV-uri si scrisori de intentie. Trimiteti on-line datele personale (nume/prenume, data nasterii, adresa, telefon, email, stare civila, nationalitate, studii, experienta in munca, aptitudini, hobby-uri, recomandari sau orice alte date pe care le considerati utile CV-ului dumneavoastra. CV-ul va fi redactat in limba engleza si in limba germana, in functie de cerinta clientului.